Conflictul reprezintă o stare neechilibrată în care se pot afla două persoane sau două colective de persoane și în timpul căreia nu se poate ajunge la o soluție de compromis, indiferent de puterea de persuadare a celor doi interlocutori care iau parte la dialogul respectiv. Aceasta ar putea fi prima definiție a unei situații conflictuale sau a unei dispute, raportată la experiența mea de viață, cea pe care am avut puterea de a o dobândi până la vârsta de 16 ani. Știu foarte bine că nu am dat o definiție întru totul completă, însă pot explica într-o oarecare măsură despre ce poate fi vorba în acest context, fiindcă pe tot parcursul vieții mele am avut nefericita ocazie de a mă pune într-o lumină proastă, cu toate că mă străduiam aproape mereu să rezolv orice conflict pe o cale cât se poate de amiabilă și de liniștită. Nu am fost niciodată un copil cusurgiu și răsfățat. Mereu m-am mulțumit cu puținul meu și nu mi-am dorit niciodată mai mult decât aveam nevoie, pentru că așa am fost dintotdeauna învățat de către familia mea. „Nu te întinde niciodată mai mult decât îți este pătura.” Aceasta fusese vorba de duh a bunicii mele din partea tatălui, o vorbă de care am ținut cont tot timpul. În clipa în care începi să devii lacom și să râvnești la ce are celălalt, cu siguranță nu vei ajunge să ai relații bune, ci te vei îneca în dispute și neînțelegeri. Ei bine, chiar dacă nu am încercat să mă întind mai mult decât mi-a fost pătura, tot am avut de suferit, fiindcă m-am lovit de felurite specimene ce o făceau cu o nonșalanță de-a dreptul impertinentă. În loc să îmi respecte spațiul personal și limitele impuse, interferau fără chibzuință și se băgau în treburile mele fără să țină cont de părerea mea. Nu pot trece peste acest lucru și nici nu cred că o voi putea face vreodată, mai ales într-o societate atât de pestriță, în care nu mai există definiția respectului.

Prin urmare, mi-am imaginat două situații : unu, trebuie să mă confrunt cu o persoană cu care trebuie să colaborez și dreptatea este de partea ei, iar doi, mă confrunt cu o persoană cu care colaborez și care susține o idee incorectă și irațională. În primele faze ale conflictului, încerc să explic totul pe o cale cât de cât inteligibilă și coerentă. Îi explic celuilalt că nu are dreptate și că trebuie să ne concentrăm, altfel nu vom duce sarcina la bun sfârșit. Dacă începe să dea semne că dorește să mă înlăture, mă impun și îi dau de înțeles că fie colaborăm asemenea unor persoane, iar nu unor animale lacome și lipsite de rațiune, fie fiecare o ia pe calea lui. În cazul în care dorești să spui ceva, îți dau cuvântul, te ascult, însă nu încerca să te impui și să mă transformi în subordonatul tău, deoarece suntem o echipă și trebuie să ajungem la o soluție de compromis. Dacă se dovedește că nu am dreptate, îmi cer scuze explicând că nu voi mai insista, în această situație cuvântul aflându-se de partea colaboratorului meu. De asemenea, când cineva începe să dea semne că nu mă dorește sau că ar dori să înceapă o gâlceavă, mă retrag cât se poate de diplomat, explicându-i că nu am de gând să mă cert cu el și că dacă își dorește să acționeze precum a spus, are toată libertatea din partea mea, dar să nu mă implice în tot acest conflict interior al său. Diferența cea mai mare ce se află între cei din jur și mine este că nu am început niciodată o ceartă, oricât de nesemnificativă. În multe situații, încerc pe cât posibil să ignor tot ceea ce spune celălalt (numai dacă sunt pe deplin conștient de faptul că dreptatea se află de partea mea și că nu mă pot înșela, bineînțeles) și să mă auto-conving că ceea ce spune celălalt are valoare nulă pentru mine. Dacă stau să mă gândesc mai bine, de aceea am devenit enervant, dar nu mă interesează câtuși de puțin cum sunt privit de către ceilalți cât timp nu iau nimic personal și știu că problema nu este la mine, ci la incompetentul cu care am de-a face. Așadar, concluzia este că diplomația și gândirea critică sunt cheia rezolvării oricărui conflict.

Când mă feresc de dispute, mă simt ca un om ce se află la un nivel superior. Acesta este stilul meu de abordare al problemelor. Dacă începe furtuna, mă retrag în apartamentul meu și las lumea să se prăbușească, în timp ce premiul se află pe partea mea. Aceasta este forma mea de agresivitate. Libertatea mea se încheie unde începe viața celuilalt, dar dacă mă feresc de ceilalți și îmi văd de atribuțiunile mele, sunt sigur că voi ieși fără vină în orice conjunctură. Cea mai bună apărare este a nu fi acolo.