Deseori, poporul român este suspectat de lipsă de dragoste de țară, de lipsă de patriotism.

De lipsă de dragoste de țară nu prea poate fi suspectat poporul român întrucât, în marea lui majoritate, exceptându-i pe cei care au ales drumul pribegiei, a ales să rămână în bătătura strămoșilor lor. Într-un mod mai simplist, pe înțelesul tuturor, a-ți iubi țara înseamnă a alege să trăiești în ea necondiționat. Nu prea cred că iți poți iubi țara de la distanță, la fără frecvență, tocindu-ți coatele sau muncind în folosul comunităților alese de tine de bunăvoie. Cel mult, îi poți duce dorul, căci nicăieri, niciunde și nicicând nu mai poți privi cerul sub care te-ai născut și ai crescut. Niciun cer din lume nu poate fi mai albastru decât cerul sub care s-a făurit nația română.

Referindu-ne la patriotism, aici intervin nuanțările, nu este suficient doar să-ți iubești țara, chiar și necondiționat. Iubirea de țară se împletește într-un mod fabulos cu patriotismul. Iubește-ți țara slujind-o, apărând-o, înfrumusețând-o. Asta se cheamă patriotism. Iubește-ți poporul cunoscându-i istoria, eroii, străbunii, gloria și frământările lui. Patriotul nu-și va abandona niciodată țara și poporul.

Se cheamă patriotism și sentimentul apartenenței la o țară și un popor, în cazul de față, sentimentul că nimeni și nimic vreodată nu te-ar putea înstrăina de pământul țării tale, de neamul tău.

În anumite momente, epoci din istorie, acest sentiment de patriotism se impune, se cere a fi puțin stimulat, sensibilizat. Sunt momente, epoci, în care țara ta, poporul tău, sunt în derivă, situații în care patriotismul se cere a fi susținut și manifestat la cote maxime. Este și situația în care se află acum, parcă mai mult decât oricând, țara aceasta, poporul ei. Țară și popor hăituiți.

Rădăcinile lor, țară și popor, sunt de veacuri înfipte aici, dar din când în când, aceste rădăcini par a-și pierde din forța de regenerare. Timpul pare a fi deseori necruțător, zdruncinându-le.

Revenind, acum mai mult ca oricând, se simte nevoia trezirii sentimentului patriotic, conștiințelor, sentimentului datoriei împlinite față de țara și poporul tău de la care, în chip miraculos, te revendici de veacuri.

Vă mărturisesc că o simplă întâmplare îți poate revigora acest sentiment. Vă îndemn să faceți un mic experiment care vă va ajuta să înțelegeți ceea ce va urma să vă spun. Ascultați sau vizualizați acele minute de glorie ale lui Helmut Duckadam din finala cupei europene de fotbal. Sunt minute în care Duckadam apără loviturile de la 11 metri. Mai precis, cunoscătorii știu, sunt acele minute de aur în care Duckadam, apărându-și poarta, și-a dat proba valorii sale, a înțelepciunii și inteligenței sale. Este momentul în care Duckadam a intrat în istorie, ca erou incontestabil de nimeni și nimic, nici până la el și nici după el. Este eroul acelor vremi, acelor clipe, este ceea ce se impune de a fi urmat. Este mesajul unei generații că se poate, că se știe, că se cunoaște. Trebuie doar să vrei. Este frumusețea acelei zile înscrisă în calendar pentru totdeauna. Dar lucrurile nu se incheie aici. Insist să faceți acest experiment, ascultând sau vizualizând momentele eroice ale lui Duckadam și sunt convinsă că veți trăi aceeași emoții și sentimente pe care eu le-am trăit și simțit, și care au o legătură nemijlocită cu ceea ce am vorbit la început, și anume, au legătură cu dragostea de țară și cu patriotismul, căci dragoste de țară și patriotism ne-a servit nouă Duckadam.

Veți constata că ziua voastră de muncă va fi puternic marcată de acest eveniment Duckadam. Veți constata cu câtă râvnă vă veți începe ziua voastră de muncă. Veți constata cum întregul vostru program de muncă se va înfăptui sub semnul performanței și se va încheia sub semnul datoriei împlinite. Veți constata că demnitatea și respectul sunt virtuți ale ființei umane, născute și dobândite din mărețe fapte, din puternice convingeri, din însăși calitatea omului, a omenirii. Sunt virtuți care odată dobândite, cunoscute, vă vor bucura sufletul, vă vor lumina mintea și drumul, vă vor dirigui viața. Într-un cuvânt, vă vor așeza acolo unde vă e locul potrivit, la momentul potrivit. Într-un cuvânt, ne vor așeza, popor român, nație română, țară românească, acolo unde ne este, ni se cuvine locul în istorie, popor român adesea hulit, ponegrit pe nedrept.

Revenind la momentul, fenomenul Duckadam, priviți la acest brav popor român cum știe să se bucure de performanță, cum știe să-și glorifice eroii, cum știe să se solidarizeze într-u susținerea acestor eroi, cum poate duce bucuria până la lacrimi. Dați poporului român eroi. Dați-i idealuri mărețe și veți constata cum aceste idealuri devin istorie. Dați poporului român satisfacții și împliniri.

Priviți la acest brav popor român cum știe să își ajute semenii la nevoie și în suferință. Dați poporului român tihnă, pace și liniște sufletească.

Priviți la acest brav popor român cum a știut să-și desăvârșească o istorie seculară întruchipată astăzi într-o Românie bogată și frumoasă. Dați poporului român o țară pe mână, și veți fi surprinși să constatați cum mai marii lumii vi se vor înclina, scoțându-și pălăria.

Priviți la acest brav popor român cum știe să-și plângă eroii din morminte. Dați poporului român pace și înțelepciune.

Priviți la acest brav popor român cum știe să-și aline dorul. Dați poporului român fluierul, cavalul, cobza, codrul și privighetorile.

Priviți la acest brav popor român tânjind în istorie la nemurire. Dați poporului român dreptul la veșnicie.

Priviți la acest brav popor român cum știe să-și facă spășit semnul sfintei cruci într-u ajutorare. Dați poporului român șansa mântuirii sale.

“Pleacă, Doamne, urechea Ta și mă auzi, că sărac și necăjit sunt eu. Păzește sufletul meu căci cuvios sunt. Mântuiește, Dumnezeul meu, pe robul tău, pe cel ce nădăjduiește în tine. Miluiește-mă, Doamne, că spre tine voi striga toată ziua. Că Tu, Doamne, bun și blând ești și mult milostiv tuturor celor ce te cheamă pe Tine.” (psalmul 85)

Priviți la acest brav popor român care, deși îngenunchiat și însângerat deseori în istoria sa, nu a încetat niciodată să viseze. Dați poporului român șansa de a-și îndeplini visele.

Dar, cum bine se întreabă poetul Alexandru Vlahuță, “Unde ni sunt visătorii ?“ Duckadam este unul dintre acești frumoși visători.

MULȚUMIM, DUCKADAM !

Unde ni sunt visatorii?

de Alexandru Vlahuță

Nu ştiu, e melancolia secolului care moare,
Umbra care ne îneacă la un asfinţit de soare,
Sau decepţia, durerea luptelor de mai-nainte,
Doliul ce se exală de pe-atâtea mari morminte,
Răspândindu-se-n viaţă, ca o tristă moştenire,
Umple sufletele noastre de-ntuneric şi mâhnire,
Şi împrăştie în lume o misterioasă jale,
Parc-ar sta să bată ceasul stingerii universale;

Căci mă-ntreb, ce sunt aceste vaiete nemângâiate,
Ce-i acest popor de spectri cu priviri întunecate,
Chipuri palide de tineri osteniţi pe nemuncite,
Trişti poeţi ce plâng şi cântă suferinţi închipuite,
Inimi laşe, abătute, făr-a fi luptat vrodată,
Şi străine de-o simţire mai înaltă, mai curată!
Ce sunt braţele acestea slabe şi tremurătoare?
Ce-s aceşti copii de ceară — fructe istovite-n floare?…
Şi în bocetul atâtor suflete descurajate,
Când, bolnavi, suspină barzii pe-a lor lire discordate,
Blestemând deşertul lumii şi al vieţii, în neştire,
Când îşi scaldă toţi în lăcrimi visul lor de nemurire,
Tu, artist, stăpânitorul unei limbi aşa divine,
Ce-ai putea să ne descoperi, ca un făcător de bine,
Orizonturi largi ş-atâtea frumuseţi necunoscute,
Te mai simţi atras s-aluneci pe aceleaşi căi bătute,
Să-ţi adormi şi tu talentul cu-al dezgustului narcotic,
Ca în propria ta ţară să te-arăţi străin, exotic?…
Cum, când eşti aşa de tânăr, e o glorie a spune
C-ai îmbătrânit şi sila de viaţă te răpune,
Că nimic pe lumea asta să te mişte nu mai poate,
Că te-ai zbuciumat zadarnic şi te-ai săturat de toate?

Ştii tu încă ce-i viaţa? Ai avut tu când pătrunde,
Nu problemele ei vaste, încâlcite şi profunde,
Dar un tremurat de suflet, licărirea ta de-o clipă,
Când atâtea-ţi schimbă vremea c-o bătaie de aripă,
În vertiginosul haos de privelişti, ce te-nşală,
Sub imensa şi eterna armonie generală?…

Eşti de-abia în pragul lumii. Îi-i aşa de sprinten gândul.
Câte n-ar şti el să prindă în viaţă aruncându-l!
Câte frumuseţi ascunse vi s-arată numai vouă,
Fericiţi poeţi: natura, lumea pururea e nouă!
Pe sub ochii tăi tablouri lunecă strălucitoare,
Glasuri, şi colori, şi forme tu le laşi să se strecoare,
Legănând a tale gânduri adormite, ca pe-o apă,
Când atâtea adevăruri nerostite încă-ţi scapă!
Ştiu. Am fost şi eu ca tine amăgit să cred că-n artă
Pot să trec la nemurire cu revolta mea deşartă;
Şi cu lacrimi stoarse-n silă — nu mi-aş mai aduce-aminte —
Am bocit şi eu… nimicuri, ce-mi păreau pe-atuncea sfinte!…
Dar când m-am uitat în juru-mi ş-am văzut că e o boală,
Şi că toţi începătorii, de abia scăpaţi din şcoală,
Ofiliţi în floarea vârstei de-un dezgust molipsitor,
Îşi zădărnicesc puterea, focul tinereţii lor,
Ca să legene-n silabe, pe tiparele găsite,
Desperări de porunceală şi dureri închipuite,
Când am înţeles c-aceasta e o modă care soarbe
Seva tinereţii noastre, am zis gândurilor oarbe,
Ce-şi roteau peste morminte zborul lor de lilieci,
Să s-abată lăsând morţii în odihna lor de veci,
Şi din florile vieţii să aleagă şi s-adune
În nepieritorul fagur adevăr şi-nţelepciune!
Câte nu-s de scris pe lume! Câte drame mişcătoare
Nu se pierd nepovestite, în năprasnica vâltoare
A torentelor vieţii! Câţi eroi, lipsiţi de slavă,
Nu dispar în lupta asta nesfârşită şi grozavă!
Şi, sub vijelia soartei, câte inimi asuprite,
Câţi martiri pe cari vremea şi uitarea îi înghite!

Şi când lumea asta toată e o veşnică mişcare,
Unde cea mai mică forţă împlineşte o chemare,
Şi când vezi pe-ai tăi cum sufăr, cum se zbuciumă şi luptă
În campania aceasta mare şi neîntreruptă,
Tu, departe de primejdii, razna ca un dezertor,
Să arunci celor ce-aşteaptă de la tine-un ajutor,
Jalea şi descurajarea cântecului tău amar,
Şi să-ţi cheltuieşti puterea celui mai de seamă dar,
Ca să-i faci mai răi pe oameni, şi mai sceptici, şi mai trişti?
Asta vi-i chemarea sfântă de profeţi şi de artişti?…
Unde ni-s entuziaştii, visătorii, trubadurii,
Să ne cânte rostul lumii şi splendorile naturii?
Unde ni-s sămănătorii generoaselor cuvinte,
Magii ocrotiţi de stele, mergătorii înainte,
Sub credinţele sfărâmate şi sub pravilele şterse
Îngropând vechea durere, cu-al lor cântec să reverse
Peste inimile noastre mângâiere şi iubire,
Şi cuvântul lor profetic, inspirata lor privire,
Valurile de-ntuneric despicându-le în două,
Splendidă-naintea noastră să ne-arate-o lume nouă!

Principatul Transilvania

Să ne reamintim…

În anul 50 î.H, regele Burebista a unit diferite triburi dacice și a întemeiat un mare imperiu dac de la Alpi și până la Nistru. Dacii locuiau pe teritoriul României de azi împreună cu geții încă înainte de Hristos. Imperiul lui Burebista s-a descompus după uciderea lui.

În jurul anului 80 d.H. Decebal întemeiază cel de-al doilea imperiu dac.

În anul 106 d.H. Dacia a devenit provincie romană, excepție făcând unele teritorii maramureșene unde s-au păstrat așezăminte dacice.

Capitala Daciei romane este Ulpia Traiana.

Au venit apoi coloniști romani, greci și diverse popoare orientale.

Au urmat apoi năvălirile vizigoților din perioada 271-375 d.H.

În jurul anului 250 a luat ființă în nordul Daciei Imperiul gepizilor. Acesta, după luptele cu vizigoții și după plecarea vandalilor colonizați în Dacia, se extinde asupra întregii Dacii, încă provincie romană.

În anul 418 imperiul gepizilor este cotropit de invazia hunilor, de care s-au eliberat abia în anul 454, după moartea lui Attila. De altfel, imperiul gepizilor, după ce a durat până în anul 567, a încetat a mai exista în urma atacurilor longobarzilor și a avarilor. Avarii s-au stabilit în secolul VI pe teritoriul dintre Tisa și Dunăre. După distrugerea stăpânirii lor, în secolul IX, acest teritoriu ajunge în posesia francilor. Populația era formată din elemente slave, coloniști bavarezi, avari și gepizi.

Pe timpul domniei avarilor, au mai sosit și elemente slave care s-au stabilit pe teritoriul Daciei.

Mai târziu vin bulgarii, de origine mongolă, care s-au stabilit în regiunile dunărene. Prin Carol cel Mare, aceștia distrug imperiul avarilor (anul 796) și își extind suveranitatea și asupra elementelor slave din Dacia Superioară.

În secolul IX, în Basarabia și Moldova apar ungurii. De aici sunt izgoniți de pecenegi, un popor de origine mongolă. Ungurii vin din stepele Rusiei, pătrund, sub conducerea lui Arpad, prin trecătorile Carpaților de nord-est, și-i găsim în Basarabia și Moldova, de unde, izgoniți de pecenegi, se așează în șesul dintre Tisa și Dunăre în jurul anului 896.

De aici, în deceniile următoare, intreprind incursiuni în Franța, Italia, Germania și Peninsula Balcanică.

Tot de aici, se infiltrează în Transilvania, izgonind așezămintele slave și românești ce se găseau aici.

Principele Geza (972-997) a început organizarea teritoriilor ocupate de unguri.

Ulterior, regii unguri aduc în Ardeal germani și secui pentru a-i coloniza. În acest context, Basarabia, Moldova și Oltenia sunt în acest secol IX sub domnia pecenegilor veniți din regiunile Volgăi.

Imperiul pecenegilor este distrus de către cumani, care cumani au fost izgoniți de năvălirea tătarilor (anul 1241) care, după ce s-au stabilit în șesul Ungariei, au pătruns și în teritoriile românilor. Sunt alungați peste Nistru, iar din aceste teritorii dunărene românești, iau ființă cele două principate românești : Moldova, al cărei întemeietor la 1360 este voievodul Bogdan, și Muntenia, al cărei întemeietor la 1301 este voievodul Ioan Basarab.

Să revenim la unguri.

Principele Geza a început organizarea teritoriilor ocupate de unguri.

Ștefan cel Sfânt (997-1038), fiul său, pune primele temelii în organizarea statului maghiar. Este încoronat rege al Ungariei (1001) de către Papa Silvestru II, drept răsplată pentru că în timpul domniei lui Geza și a lui, s-a făcut trecerea la creștinism. După moartea sa, Ungaria intră sub suveranitatea Germaniei.

Ladislau cel Sfânt (1077-1095), înființează Episcopia catolică de la Oradea și Zagre.

Coloman (1095-1116), organizează statul din punct de vedere administrativ și financiar.

Urmează perioada în care, în secolul XIII, se înființează nobilimea și se începe colonizarea germanilor. Cu invazia tătarilor se depopulează șesul Ungariei.

În anul 1301 se stinge casa Arpazilor. Este și anul când ia ființă Principatul Munteniei cu întemeietorul Ioan Basarab care la 1330 zdrobește armata regelui Ungariei, Karol Robert de Anjou, la Posada.

Karol I Robert de Anjou (1308-1342), ocupă Curtea de Argeș; la înapoiere a suferit înfrângerea de la Posada (Câmpulung) în 1330; a fost înfrânt de voievodul Ioan Basarab;

Urmează perioada în care, prin emigrația din voievodatul Maramureș a boierilor găsiți în luptă cu regele Ungariei, Ludovic cel Mare, ia ființă principatul Moldovei.

Ludovic cel Mare (1342-1382), cucerește Neapolul, se luptă cu Veneția și recucerește Dalmația în anii 1347, 1356 și 1378; după moartea lui urmează o perioadă de dezorganizare;

În acest context ființează deci, principatele Moldovei și Munteniei.

În anul 1396 ungurii pierd bătălia cu turcii la Nicopole și turcii ocupă sudul Ungariei.

În preajma anului 1437, ungurii împreună cu secuii și sașii formează în Transilvania unirea celor trei națiuni cu scopul de a lupta contra populației române și contra intenției de cotropire a Austriei.

În anul 1526 are loc căderea puterii regale ungurești iar Transilvania își întărește treptat independența și devine principat de sine stătător.

În anul 1541, Soliman II ocupă Ungaria, inclusiv capitala Buda.

Martinuzi organizează principatul Transilvania, iar în anul 1551 îl cedează fratelui său Ferdinand.

În 1552, turcii ocupă Timișoara.

În 1660, turcii ocupă Oradea.

Ardealul rămâne principat sub domnia voievozilor unguri : Bocskay (1605-1606), Rakoczy (1606-1608), Bathory (1608-1613) și Bethlen (1613-1629).

În 1686, turcii sunt izgoniți din Buda și pierd bătălia de la Mohacs.

În 1690, Austria pune stăpânire pe Ungaria. Se desființează principatul Transilvania care devine provincie austriacă.

În 1699, se încheie pacea de la Karlovitz. Turcii mai mențin doar Banatul cu Timișoara. Ardealul, ca principat aparte, se unește cu Ungaria sub domnia Habsburgilor.

În 1717, prințul Eugeniu de Savoya cucerește Belgradul și Oltenia Mică.

În 1718, se încheie pacea de la Passarovitz. Turcii pierd Banatul și sunt evacuați definitiv de pe teritoriul Ungariei.

În cadrul manifestațiilor naționale mai importante din cadrul luptei românilor contra asupririi ungurilor, se menționează :

Răscoala din anul 1437 contra asupririi nobililor;

Revoluția moților din anul 1784; capii acestei mișcări au fost Horia (Nicolae Ursu), Cloșca (Ioan Oargă), ambii executați pe roată la Alba Iulia și Crișan Gheorghe care s-a sinucis în închisoare;

În perioada 1840-1849 au loc manifestații naționale. Radicalii, în frunte cu Kossuth Ludovic, luptă contra Habsburgilor pentru a câștiga drepturi naționale. În 1848, Kossuth întronează dictatura. Ungaria proclamă unirea Transilvaniei cu Ungaria cu ocazia revoluției de la 1848.

Revoluția din 1848, sub conducerea lui Avram Iancu; Iancu organizează armata moților care să ajute trupele austriece în lupta contra trupelor naționale ungare; împăratul nu s-a ținut de cuvântul dat de a acorda drepturi naționale românilor; Iancu s-a văzut înșelat și a căzut în melancolie și alienație;

În 1849, Kossuth intră în Buda și ia regența. Acum, trupele austriece cu concursul moților conduși de Avram Iancu și cu ajutorul rușilor, silesc trupele ungare să capituleze la Șiria lângă Arad. Kossuth s-a salvat trecând pe teritoriul Turciei. Viena instaurează un regim sever față de Ungaria.

Din cauza insucceselor austriece in timpul războaielor din anii 1859 și 1866, Ungaria pretinde drepturi naționale. În consecință, are loc o înțelegere, și se încheie la 1867 ”Dualismul” Austriei cu Ungaria, luând astfel ființă Austro-Ungaria, prin care se recunosc pentru Ungaria drepturi politice ca și pentru Austria. În 1868, Ungaria anexează Ardealul. Transilvania este înglobată în cadrul statului ungar. Tot acum, Ungaria încheie o convenție cu Croația, acordându-i-se 40 de mandate în parlamentul ungar. Naționalitățile din Ungaria, în frunte cu românii, au de suferit din cauza politicii de asuprire care tinde spre deznaționalizarea lor.

”Memorandul” din 1893; 300 de fruntași ardeleni din Ungaria adresează un memoriu împăratului Francisc Iosif I, prin care se plâng acestuia de nedreptățile pe care le îndură românii în Ungaria; ei cer dreptul la libertate națională pe baza datelor statistice invocate; ajunși la Viena, sub forma unei delegații, sunt refuzați a fi primiți de către împărat; în consecință, românii publică textul memoriului; ungurii reacționează și dau naștere procesului ”memorandului” pe motiv de atentat împotriva statului și condamnă 14 dintre fruntașii ardeleni la închisoare (Dionisie Roman, Patriciu Barbu, D.P.Barcianu, Gherasim Domide, Th.Mihali, Aurel Suciu, Mihaiu Veliciu, Rubin Patiția, Nicolae Cristea, Iuliu Coroianu, Gheorghe Pop de Băsești, Ion Rațiu, Vasile Lucaciu și Dimitrie Comșa); regele Carol I al României intervine pe lângă împăratul Austriei și cei 14 osândiți sunt puși în libertate la 1895;

În 1914, Ungaria intră în război cu Austria.

Tot atunci are loc invazia trupelor austro-ungare în Sârbia. Armata sârbească se apără și aruncă trupele austriece peste graniță, cauzându-le pierderi de 50 de mii de soldați. Are loc apoi a doua invazie austro-ungară în Sârbia. După o serie de insuccese, trupele sârbești sunt silite să se retragă, cedând Belgradul. Apoi contraatacă la Rudnic și silesc trupele austro-ungare să se retragă din nou înspre frontiere. Războiul devine staționar. Cu această ocazie, sârbii recuceresc Belgradul.

Urmează războiul cu Rusia, care declară război Austriei și Germaniei pentru a veni în ajutorul Sârbiei.

În 1915, austriecii contraatacă trupele rusești.

Italia declară război Austriei.

Trupele germane împreună cu austriecii sub conducerea generalului Mackensen, atacă trupele sârbești.

În anul 1916, rușii atacă Austria.

În anul 1917 are loc ofensiva Italiei.

În anul 1918 are loc ofensiva Austriei în Italia. Trupele austriece se retrag cu mari pierderi. Se proclamă transformarea Austriei într-un stat federal, marcând inceputul dezmembrării imperiului austro-ungar. Italienii atacă decisiv și rup liniile austriece care se retrag în debandadă. Contele Karoly proclamă revoluția ungară și depune armele. Armatele austriece capitulează la Padua. Boemia și Croația se declară independente. Împăratul Carol I Francisc Iosif renunță la tronul Austriei și părăsește țara. Austria se proclamă republică, având tendința de a se alipi Germaniei. Ungaria, de asemenea, se proclamă republică.

Bucovina se unește cu România, după ce a stat sub stăpânire străină din 1775.

Prin adunarea de la Alba Iulia, românii transilvăneni proclamă alipirea Transilvaniei la vechiul regat. Armata română își continuă înaintarea în Transilvania în anul 1919.

În anul 1919, în Austria se votează legea pentru detronarea casei Habsburgilor și excluderea membrilor familiei de pe teritoriul austriac. În același timp, se votează legea pentru sechestrarea averilor Habsburgilor. Se încheie pacea de la Saint Germain prin care se recunoaște republica Austria în granițele ei fixate prin acel tratat, cu respectarea restricției de a nu se putea alipi Germaniei.

Trupele cehe ocupă nordul Ungariei. Kun Bela întronează guvernul comunist.

Trupele române ocupă Clujul și înaintează victorioase prin șesul Ungariei. Are loc bătălia din Munții Apuseni. Armata română ocupă Oradea. Se dă bătălia de pe Tisa, după care trupele române traverseaza fluviul. Armata roșie a lui Kun Bela capitulează în pusta Ungariei iar trupele române ocupă Budapesta, după care se apropie din ce în ce mai mult de Viena.

Trupele române evacuează Budapesta urmare tratatelor ulterioare iar după încheierea păcii de la Versailles, Transilvania este recunoscută drept teritoriu românesc. Tot atunci se recunoaște unirea Basarabiei cu România.

În anul 1920, se încheie pacea de la Trianon. Horthy Nicolae, amiral, se proclamă regent în Ungaria unde menține monarhia constituțională.

În anul 1925, se încheie tratatul de amiciție cu Italia și se încearcă o apropiere față de Germania și Polonia.

În România, în anul 1927, guvernarea generalului Averescu (1920-1921) execută prima fază a reformei agrare.

Încetează din viață regele Ferdinand I și urmează domnia principelui Mihai sub regența formată din prințul Nicolae, patriarhul Miron Cristea și primul președinte al Înaltei Curți de Casație, Gheorghe Buzdugan.

În anul 1930 urcă pe tron prințul Carol II în contextul unei Românii fărâmițate de luptele politice interne.

Istoria Transilvaniei este în strânsă legătură cu istoria Ungariei, motiv pentru care am cuprins cele două istorii într-una singură – Transilvania și Ungaria. Aceasta și pentru a vedea situația așezămintelor românești și nu numai, la sosirea ungurilor din stepele Rusiei în anul 896. De asemenea, și pentru a vedea cum au luat ființă și au evoluat cele două principate române, Moldova și Muntenia, în contextul înființării și apoi al evoluției statului ungar.

Scurtă trecere în revistă a voievozilor Ardealului :

Ioan Sigismund (1556-1571)

Bathory Stefan (1571-1586)

Bathory Sigismund (1586-1598)

Rudolf, Bathory Andrei, Mihai Viteazul, Moise Szekely, Basta (1598-1605)

Bocskay Stefan (1605-1606)

Rakoczy Sigismund (1606-1608)

Bathory Gabriel (1608-1613)

Bethlen Gabriel (1613-1629)

Catherina de Brandenburg (1629-1630)

Rakoczy Gheorghe I (1630-1648)

Rakoczy Gheorghe II (1648-1658)

Kemeny Ioan , Apatiy Mihali (1658-1662)

Apatiy Mihali I (1662-1690)

Apatiy Mihali II (1690)

Thokoly Emeric (1690)

Rakoczy Francisc II (1705-1711)

Scurtă statistică despre stăpânitorii regatului Munteniei

În cei 558 de ani de la înființarea principatului Muntenia (anul 1301) și până la alegerea lui Alexandru Cuza drept principe al Munteniei (anul 1859), au urcat pe tronul Munteniei 84 de domnitori din țară și străinătate, în medie 7 ani de domnie pentru fiecare. Durata cea mai scurtă de domnie a fost un an, iar durata cea mai mare de domnie a fost de 25 de ani (Constantin Brâncoveanu).

În toată perioada lor de domnie pe tronul Munteniei, foarte mulți au sfârșit dramatic, fie uciși de rude, boieri sau de către cotropitori, fie maziliți, exilați sau fugiți din țară.

Scurt recensământ al mănăstirilor zidite în principatul Munteniei

Radu zidește mănăstirile Tismana, Cozia și Cotmeana.

Vlad Țepeș zidește mănăstirea Snagov.

Radu cel Mare zidește mănăstirea Dealul unde este și înmormântat și înființează Episcopia Buzăului și Râmnicului.

Neagoe Basarab zidește mănăstirea Mislea și biserica din Târgoviște.

Petru Cercel zidește mănăstirile Frumoasa și Pantelimon.

Mateiu Basarab zidește mănăstirea Soveja.

Constantin Brâncoveanu zidește mănăstirea Hurez.

…va urma…

Principatul Muntenia

Ia ființă în secolul XIII. Întemeietorul este Ioan Basarab (1301-1330) care a unit cele două voievodate de pe Olt. Basarab este probabil de origine cumană. El îi alungă pe tătari, ajungând până la Chilia. Luptă victorios împotriva lui Karol Robert, regele Ungariei, la Posada în anul 1330, zdrobindu-i armata. Cu Basarab începe dinastia Basarab care a domnit până în anul 1659, cu mici întreruperi, după cum urmează :

Alexandru I.Basarab (1330-1365), a primit de la Ludovic cel Mare Făgărașul și Almașul, a ocupat Bugeacul, de unde și denumirea de Basarabia;

Vladislav Vlaicu I.Basarab (1364-1375), numit de către Ludovic cel Mare, duce de Făgăraș;

Radu (1375-1385), frate cu Vlaicu, clădește mănăstirile Cozia, Tismana și Cotmeana;

Dan I (1385-1386), fiul lui Radu, este ucis de partizanii lui Mircea cel Bătrân într-o luptă contra bulgarilor;

Mircea cel Bătrân (1386-1418), frate cu Dan; pe timpul domniei lui, principatul Muntenia cunoaște cea mai mare întindere; s-a luptat cu turcii la Cosovo Polie-Câmpul Mierlei în anul 1389 în cadrul cruciadei creștine; la Rovine, în anul 1394, îl bate pe Baiazid care intenționa să se răzbune pentru participarea lui Mircea la Cosovo Polie; la Nicopole, în anul 1396, cu ocazia cruciadei popoarelor europene; turcii continuă atacurile împotriva Munteniei, motiv pentru care Mircea a închinat țara în anul 1402; după anumiți autori, Mircea a clădit mănăstirea Cozia, unde se găsește îngropat;

Mihaiu I (1418-1420), fiul lui Mircea, a fost ucis de către Dan II;

Dan II (1420-1431), s-a luptat cu turcii, fiind ajutat de Sigismund, regele Ungariei;

Alexandru Aldea (1431-1435), fiul lui Mircea, este primul domnitor care s-a închinat turcilor;

Vlad Dracul (1435-1439), fiu nelegitim al lui Mircea, este ucis de Ioan Corvin pentru că s-a împăcat cu turcii după bătălia de la Varna din anul 1444;

Dan III (1439-1441), rudă cu Ioan Corvin, a luptat în bătălia de pe Câmpul Mierlei;

Vlad Dracul la a doua domnie (1441-1446);

Dan III la a doua domnie (1446-1449), a fost înlăturat de Vlad Dracul;

Vladislav II (1449-1456), este prietenul Ungariei;

Vlad Țepeș (1456-1462), fiul lui Vlad Dracul, a colaborat cu Ungaria contra turcilor, nemaivrând să plătească tributul; a fugit în Ungaria pentru a scăpa de răzbunarea turcilor, care au ocupat Muntenia; prins de Matei Corvin făcând politică duplicitară, este ținut în temniță 12 ani;

Radu cel Frumos (1462-1472), frate cu Vlad Țepeș, este adus la tron de turci, fiind dușman al lui Ștefan cel Mare;

Laiot Basarab (1472-1476), fiul lui Dan, se bate cu Ștefan cel Mare, care se bucura de sprijinul lui Matei Corvin, regele Ungariei;

Vlad Țepeș la a doua domnie (1476), este sprijinit de către Ungaria contra turcilor; clădește mănăstirea Snagov; este ucis de Laiot Basarab;

Radu cel Tânăr Țepeluș (1476-1481), prieten al turcilor;

Vlad Călugărul (1481-1494), frate cu Vlad Țepeș, luptă cu turcii contra lui Ștefan cel Mare;

Radu cel Mare (1494-1507), fiul lui Vlad Călugărul, încheie o alianță cu Polonia și Ungaria contra turcilor; înființează Episcopia Buzăului și Râmnicului; zidește mănăstirea Dealul; este înmormântat la mănăstirea Dealul;

Mihnea cel Rău (1507-1510), fiul lui Vlad Țepeș, se bucură de sprijinul turcilor; este ucis la Sibiu după ce a fost alungat de boierime;

Vlad cel Tânăr Vlăduț (1510-1512), fiul lui Vlad Călugărul, este ucis în bătălia cu Neagoe Basarab care a venit contra sa cu oaste turcească;

Neagoe Basarab (1512-1521), fiul lui Țepeș Vodă, domn foarte pașnic, clădește mănăstirea Argeșului;

Teodosie (1521-1522), fiul lui Neagoe, moare înainte de vreme;

Radu de la Afumați (1522-1523), fiul lui Radu cel Mare;

Vladislav III (1523-1526), a fost sprijinit și apoi ucis de turci;

Radu de la Afumați la a doua domnie (1526-1529), este înmormântat la biserica de la Argeș;

Moise (1529-1530), fiul lui Vladislav III, este ucis de boieri;

Vlad VII Înecatul (1530-1532), fiul lui Vlad V, este aruncat în Dâmbovița unde se îneacă;

Vlad VIII Vintilă (1532-1535), fiul lui Radu cel Mare;

Radu Paisie (1535-1545), dă concurs austriecilor în luptele cu turcii, motiv pentru care este exilat în Egipt;

Mircea Ciobanul (1545-1554), fiul lui Radu cel Mare, luptă contra boierimii; mută capitala de la Târgoviște la București;

Pătrașcu cel Bun (1554-1558);

Mircea Ciobanul la a doua domnie (1558-1559);

Petru Șchiopul (1559-1567), fiul lui Mircea Ciobanul și al Chiajnei, moare în pribegie la Innsbruck unde a plecat după neînțelegeri cu pretendenții tronului;

Alexandru III (1567-1577), fiul natural al lui Mircea Ciobanul;

Mihnea II Turcitul (1577-1583), fiul lui Alexandru III;

Petru Cercel (1583-1585), fiul lui Pătrașcu cel bun, clădește mănăstirea Mislea; termină biserica din Târgoviște; după pribegii prin statele europene, ajunge la Constantinopole unde este aruncat în Bosfor;

Mihnea la a doua domnie (1585-1591), trece la religia mahomedană după ce este mazilit a doua oară;

Ștefan I.Surdul (1591-1592), fiul lui Iancu Sasul;

Alexandru cel Rău (1592-1593), dă concurs turcilor să se stabilească pe teritoriile dunărene unde exploatează populația fără milă;

Mihai Viteazul (1593-1601), fiul lui Pătrașcu cel Bun, frate cu Petru Cercel, măcelărește pe turcii aflați la București în noaptea de 12 spre 13 noiembrie 1594; în vederea luptelor cu turcii, încheie alianțe cu Aron Tiranul și Ștefan Răzvan, domni ai Moldovei, și cu Sigismund Bathory; la 13 august 1595 bate oastea lui Sinan Pașa, la Călugăreni; după victorie, având trupe puține, se retrage, turcii putând să ocupe Bucureștiul și Târgoviște; în octombrie 1595, cu ajutorul lui Sigismund Bathory și al lui Răzvan, eliberează Târgoviștea; în anul 1595, Sigismund Bathory permite habsburgilor prin Rudolf II să-și însușească Ardealul; armata austriacă este condusă de către generalul Basta; tot în 1595, Mihai Viteazul încheie cu Rudolf II o înțelegere pentru ajutor reciproc în lupta contra turcilor; anterior, Sigismund Bathory renunță la domnia Ardealului, după care se răzgândește și vrea să-și reocupe scaunul Ardealului, apelând la sprijinul turcilor; Mihai ajunge în conflict cu Sigismund Bathory atunci când intră în Ardeal, în anul 1599; Sigismund Bathory cedează benevol domnia Ardealului vărului său, episcopul Andrei Bathory; la 28 octombrie 1599, Mihai bate armata lui Andrei Bathory la Șelimbăr, aproape de Sibiu, iar la 1 noiembrie 1599 ocupă capitala Ardealului, Alba Iulia, unde se proclamă domn al Ardealului; în anul 1600, Ieremia Movilă, domnul Moldovei, este învins de către Mihai la Târgul Trotuș, care ocupă Iașii, Suceava și ajunge până la Hotin; la 1 iunie 1600, Mihai se proclamă la Iași domn al Moldovei; se înapoiază pe urmă în Ardeal ca domn al Munteniei, Moldovei si Ardealului, dar pentru scurtă perioadă, fiind astfel primul înfăptuitor al României întregite; Rudolf II nu vede cu ochi buni întărirea lui Mihai și dorește ca Ardealul să fie guvernat de generalul său Basta; așa încât, Mihai atacă trupele imperiale în 1600 la Mirislău; este înfrânt, se refugiază în Muntenia; Ieremia Movilă se bucură de eșecul lui Mihai și, cu sprijinul Poloniei, atacă armata lui Mihai, o zdrobește în pădurea Bucovului lângă Ploiești; după moartea lui Andrei Bathory, Sigismund Bathory încearcă din nou să-și recucerească tronul Ardealului; din acest motiv, Rudolf II angajează pe Mihai ca împreună cu generalul Basta să zădărnicească încercarea lui Sigismund Bathory; la 3 august 1601, armata lui Sigismund Bathory este nimicită în bătălia de la Gruslău; ambii rivali, generalul Basta și Mihai, se înapoiază după această bătălie spre Alba Iulia, capitala Ardealului unde oamenii lui Basta îl ucid pe Mihai la Câmpia Turzii în 1601; cu Mihai se stinge dinastia Basarabilor;

Simion Movilă (1601-1602), fiul lui Ieremia Movilă, este otrăvit;

Radu Șerban (1602-1611), nepotul lui Neagoe Basarab, este învins de către Sigismund Bathory și de către turci, fugind la Viena;

Radu Mihnea (1611-1616), fiul lui Mihnea turcitul;

Alexandru Iliaș (1616-1618), fiul lui Ilie Rareș, nepot al lui Petru Rareș, aduce mulți greci în țară;

Gavril Movilă (1618-1620), fiul lui Simion, este înlăturat de către Radu Mihnea;

Radu Mihnea la a doua domnie (1620-1623);

Alexandru Coconul (1623-1626), fiul lui Radu Mihnea, are apucături prea materialiste; moare la Constantinopol;

Alexandru Iliaș la a doua domnie (1627-1629);

Leon Tomșa (1629-1633), fiul lui Ștefan, aduce mulți greci în țară și pune biruri mari populației;

Mateiu Basarab (1633-1654), duce două războaie cu Vasile Lupu, domnitorul Moldovei, una la Teleajen în 1637, alta la Ojogeni în 1639; în 1632 bate armata lui Leon Tomșa la București și îl alungă din țară; se tipăresc multe cărți în timpul domniei lui; drept împăcare cu Vasile Lupu, zidește mănăstirea Soveja; ulterior, Vasile Lupu îl atacă pe Mateiu Basarab , dar este înfrânt la Finta;

Constantin Șerban zis Cârnul (1654-1658), fiul lui Radu Șerban, are sprijinul lui Rakoczy; după ce este mazilit, fuge în Transilvania;

Mihnea III (1658-1659), fiul lui Radu Mihnea, apelează la sprijinul tătarilor contra ungurilor și turcilor; ucide pe turcii din Târgoviște, aprinde cetățile turcești de la Giurgiu și Brăila și fuge în Transilvania;

Gheorghe Ghica (1659-1660), albanez de origine, este propriu-zis domn al Moldovei;

Grigore Ghica zis Grigorașcu (1660-1664), luptă cu turcii, contra austriecilor; mazilit, se stabilește la Constantinopol;

Radu Leon (1664-1669), fiul lui Leon Tomșa, protejează pe greci, strânge mari averi;

Antonie din Popești (1669-1672), persecută pe grecii din funcții publice;

Grigore Ghica la a doua domnie (1672-1674);

Gheorghe Ghica (1674-1679), propriu-zis domn al Moldovei;

Șerban Cantacuzino (1679-1688), dă concurs turcilor la asedierea Vienei; încurajează manifestațiunile culturale în țară;

Constantin Brâncoveanu (1689-1714), domn timp de 25 de ani, adună o avere fantastică; clădește mănăstirea de la Hurez; ține când cu turcii, când cu austriecii, se aliază cu Petru cel Mare al Rusiei contra turcilor; prins de turci, este decapitat la Constantinopol împreună cu fiii săi; soția sa îi aduce trupul și-l înmormântează la București la biserica Sfântul Gheorghe cel Nou;

Ștefan Cantacuzino (1714-1716), fiul lui Constantin Stolnicul, este ucis la Constantinopol împreună cu tatăl său, din cauza prieteniei sale cu austriecii;

Nicolae Mavrocordat (1716-1730), este domn și în Moldova;

Constantin Racoviță (1730-1731), este domn și în Moldova;

Constantin Mavrocordat (1731-1733), fiul lui Nicolae Mavrocordat, este de șase ori domn al Munteniei și de patru ori domn al Moldovei; introduce reforme democratice în favoarea țăranilor; strânge o avere considerabilă;

Grigore Ghica (1733-1735), este domn și în Moldova;

Constantin Mavrocordat la a doua domnie (1735-1741);

Mihail Racoviță la a doua domnie (1741-1744);

Constantin Mavrocordat la a treia domnie (1744-1748);

Grigore Ghica la a doua domnie (1748-1752);

Mateiu Ghica (1752-1753), este domn și în Moldova;

Constantin Racoviță (1753-1756);

Constantin Mavrocordat la a patra domnie (1756-1758);

Scarlat Ghica (1758-1761), fiul lui Grigore, a fost domn și în Moldova; pune mari biruri;

Constantin Mavrocordat la a cincea domnie (1761-1763);

Constantin Racoviță la a doua domnie (1763-1764);

Ștefan Racoviță la a doua domnie (1764-1765);

Scarlat Ghica la a doua domnie (1765-1766);

Alexandru Ghica (1766-1768), fiul ui Scarlat, este mazilit pentru că avea legături amicale cu Rusia;

Grigore Alexandru Ghica (1768-1769), fiul lui Alexandru, a fost domn și în Moldova; aduce mari îmbunătățiri sociale; este ucis de către turci;

În perioada 1769-1774 Muntenia se află sub ocupație rusească.

Alexandru Ipsilanti (1774-1782), grec de origine, a fost domn și în Moldova; domnia sa a fost o perioadă de liniște; trăiește în bune relații cu Austria; este mazilit;

Nicolae Caragea (1782-1783), este mazilit datorită uneltirilor Austriei la Poartă;

În perioada 1787-1792 are loc al doilea război ruso-turc.

Mihail Suțu (1791- 1793), grec de origine, domnește și în Moldova de trei ori; uneltește împotriva turcilor; fuge în Rusia pentru a scăpa de răzbunarea lor;

Alexandru Ipsilanti la a doua domnie (1796-1797);

Constantin Hangerli (1797-1799), este ucis de turci;

Alexandru Moruzi (1799-1801), fiul lui Constantin, domnește și în Moldova de două ori; strânge mari bogății; duce tot timpul o politică nesinceră;

Mihail Suțu la a treia domnie (1801-1802);

Alexandru Șuțu (1802), dușman al eteriei grecești, moare otrăvit;

Constantin Ipsilanti (1802-1806), fiul lui Alexandru, domnește și în Moldova; este susținut de ruși; fuge pentru a nu fi pedepsit de turci;

În perioada 1806-1812 are loc cel de-al treilea război ruso-turc, Muntenia fiind sub ocupație rusească.

Ioan Caragea (1812-1818), fiul lui Nicolae, este devotat Rusiei; în timpul domniei lui, bântuie în țară molima de ciumă; este protector al grecilor; strănge averi considerabile; pentru a-i evita pe turci, fuge în Austria;

Alexandru Șuțu la a doua domnie (1818-1821);

Tudor Vladimirescu (1821), fiu de țăran gorjean, este ofițer în armata rusească și revoluționar; este ucis de către Ipsilanti care îl crede dușman al eteriei grecești;

În perioada 1821-1822 Muntenia este sub ocupație turcească. Armata eteristă este zdrobită de turci la Drăgășani.

Grigore Ghica (1822-1828), fiul lui Alexandru, cu el începe seria domnitorilor băștinași, din țară, după încheierea epocii fanariote; fuge în Austria în timpul războiului ruso-turc din perioada 1828-1829;

În perioada 1828-1834 Muntenia este sub ocupație turcească. Comandantul armatei de ocupație rusească este generalul Pavel Kiselef. Acesta aplică prima constituție românească numită Regulamentul Organic, cu reforme politice, administrative și judecătorești.

Domnii impuși Munteniei prin Regulamentul Organic au fost :

Alexandru Ghica (1834-1842), fiul lui Grigore Ghica;

George Bibescu (1843-1848), cu intenția de a guverna, întâmpină opoziția boierimii; abdică și părăsește țara;

În anul 1848 are loc Revoluția din Muntenia.

Guvernul provizoriu este format din : Eliade Rădulescu, capul comitetului revoluționar, Christian Tell, Ștefan Golescu și mitropolitul Neofit.

Regulamentul Organic este înlăturat.

La chemarea rușilor, turcii trimit o armată la București, comandată de Fuad Effendi.

După lupta de la Dealul Spirii, regența formată din Eliade Rădulescu, Golescu și Tell se retrage în Ardeal și urmează perioada caimacamiei, adică a provizoratului :

Constantin Cantacuzino (1848-1849), caimacam, fiul lui Iordache, este susținut de turci;

Barbu Știrbeiu (1849-1853), caimacam, fiul lui Bibescu; este numit în urma Convenției de la Balta Liman, unde turcii se înțeleg cu rușii pentru înăsprirea ocupației principatelor românești; foarte cult, foarte bun administrator în politica internă; se retrage în Franța;

În perioada 1853-1854 Muntenia este sub ocupație rusească.

În perioada 1854-1856 Muntenia este sub ocupație austriacă.

Alexandru Ghica (1856-1858), caimacam, fiul lui Dumitru, activează pentru unirea principatelor românești;

Ioan Manu, Emanoil Băleanu, Ioan Filipescu sunt caimacami în perioada 1858-1859;

Alexandru Ioan Cuza (1850-1862), este ales domnitor și în Moldova, înfăptuind unirea principatului Muntenia cu principatul Moldova;

…va urma…

Scurtă statistică despre stăpânitorii regatului Moldovei

În cei 500 de ani de la înființarea principatului Moldova (anul 1360) și până la alegerea lui Alexandru Cuza drept principe al Moldovei (anul 1859), au urcat pe tronul Moldovei 83 de domnitori din țară și străinătate, în medie 6 ani de domnie pentru fiecare. Durata cea mai scurtă de domnie a fost un an, iar durata cea mai mare de domnie a fost de 47 de ani.

De la înființarea sa (1360) și până la începutul domniei lui Ștefan cel Mare (1457), deci în 96 de ani, în principatul Moldova, din cei 14 domnitori, unii au sfârșit fie uciși de boieri, fie orbiți de frați sau rivali la tron, fie otrăviți.

De la începutul domniei lui Ștefan cel Mare și până la 1711 (perioadă în care Moldova este stăpânită prin domni băștinași), foarte mulți au sfârșit, fiecare în parte, fie otrăvit de soție, fie ucis de frate, fie ucis de boieri pentru prietenia cu turcii, fie ucis de boieri pentru traiul desfrânat, fie ucis prin mijlocirea turcilor, fie decapitat de turci.

Rezultă că dintre cei 83 de domnitori, 35% au sfârșit prin a fi uciși, și aceasta s-a petrecut în cea mai mare parte în perioada în care Moldova era stăpânită prin domni băștinași.

Scurt recensământ al mănăstirilor zidite în principatul Moldovei

Alexandru cel Bun zidește mănăstirile Bistrița, Pobrata și Baia.

Ștefan cel Mare zidește mănăstirile Putna, Humorul și Voroneț.

Petru Șchiopul zidește mănăstirea Galata.

Vasile Lupu zidește mănăstirea Stelea din Târgoviște și biserica Trei Ierarhi din Iași.

Grigore Ghica zidește mănăstirile Frumoasa și Pantelimon.

…va urma…

Despre principatul Moldovei

A luat ființă în anul 1360 prin emigrația din voievodatul Maramureș a boierilor de aici, care se găseau în luptă cu Ludovic cel Mare, regele Ungariei.

Întemeietorul istoric este voievodul Bogdan (1359-1365), originar tot din Maramureș. El înființează reședința Moldovei la Rădăuți.

I-au urmat, în ordine cronologică, mai importanți :

Lațcu (1365-1373), fiu al lui Bogdan, înmormântat alături de acesta la biserica din Rădăuți;

George Coriantovici (1373-1375), principe lituanian, ucis de boieri;

Petru Mușat (1375-1391), întemeiază dinastia Sepenic (Mușat) care domnește până în anul 1597; mută capitala Moldovei la Suceava; pentru 3000 de galbeni, regele polon Vladislav Iagelon îi zălogește Pocuția; în timpul domniei lui, vin turcii din Asia Mică, invadează Peninsula Balcanică, are loc bătălia de la Câmpul Mierlei (1389) unde participă și Mircea cel Bătrân în Muntenia;

Din dinastia Mușat se desprind și ajung rând pe rând pe tronul Moldovei :

Roman Mușat (1391-1394; 1399-1400), frate cu Petru, întemeiază orașul Roman, în timpul domniei lui având loc bătălia de la Rovine (1394) cu turcii;

Ștefan Mușat și fiii Ștefan și Petru (1395-1399), în timpul domniei căruia are loc bătălia de la Nicopole (1396);

Iuga (1400-1401);

Alexandru cel Bun (1401-1432), fiul lui Roman, domn cu renume, simpatizează cu polonii; ia parte la bătălia de la Marienburg contra cavalerilor teutoni (1422); în timpul domniei lui se menține zălogirea Pocuției; clădește mănăstirile Bistrița, Pobrata și biserica catolică din Baia; este înmormântat la mănăstirea Bistrița;

După cele trei bătălii cu turcii de la Câmpul Mierlei, Rovine și Nicopole, turcii pun stăpânire pe Moldova și Muntenia în anul 1402. Începe o exploatare sistematică a principatelor române. La început, principatele române sunt stăpânite de către domni băștinași (din țară) supuși turcilor. Cu începere din anul 1711 și până în 1821, sunt stăpânite prin domni străini, greci din Fanar, această epocă numindu-se a ”fanarioților”. Sub stăpânirea domnilor băștinași, din țară, urmează o perioadă tumultoasă pentru Moldova :

Ilie (1433; 1435-1444), fiu al lui Alexandru cel Bun, este orbit de fratele său Ștefan, rivalul său la domnie;

Ștefan al III-lea (1433-1435), fiu al lui Alexandru cel Bun, rivalul la domnie al fratelui său Ilie, pe care îl orbește;

Roman al II-lea (1447-1448), fiul lui Ilie, ucide pe Ștefan al III-lea și fuge în Polonia;

Petru la a doua domnie (1448);

Alexandru al II-lea (1449), frate cu Roman, este otrăvit la Cetatea Albă;

Bogdan al II-lea (1449-1451), fiul lui Alexandru cel Bun, este omorât de Petru Aron, care îi taie capul, luându-i locul;

Ștefan cel Mare (1457-1504, deci 47 ani de domnie), fiul lui Bogdan al II-lea, alungă pe Petru Aron în urma bătăliei de la Doljești și ia tronul Moldovei cu ajutorul lui Vlad Țepeș; în anul 1465 ocupă cetatea Chilia pentru ca aceasta să nu cadă în mâna turcilor; în anul 1467 bate pe Matei Corvin la Baia; după împăcarea cu Matei Corvin primește de la acesta cetățile Ciceu și Cetatea de Baltă; în anul 1469 bate pe tătari la Lipnic; în anul 1470 ocupă Brăila și-i dă foc, din pricina sentimentelor turcofile ale lui Radu cel Frumos, domn al Munteniei; în anul 1473 intră în București; în 1475, sultanul Mahomed intră în Moldova și provoacă bătălia de la Războieni, din dorința de răzbunare; în 1489, Ștefan cel Mare, împăcându-se cu turcii, atrage ura Poloniei, regele Poloniei Albrecht năvălind în Moldova; Ștefan îi zdrobește armata în anul 1497 în bătălia de la Codrii Cosminului, redobândind independența principatului; în 1502 ocupă Pocuția; a zidit mănăstirile Putna, Humorul și Voroneț; este înmormântat la mănăstirea Putna;

Bogdan încrucișatul sau cel Orb (1504-1517), fiul lui Ștefan cel Mare, renunță la Pocuția; în 1513 încheie tratatul de vasalitate cu turcii, recunoscând suveranitatea turcilor, devine tributar lor, domnii Moldovei urmând a fi numiți pe viitor numai de către Poartă;

În secolul XVI, turcii au admis ca Moldova să se administreze singură.

Ștefan cel Tânăr sau Ștefăniță (1517-1527), fiul lui Bogdan, este otrăvit de soția sa;

Petru Rareș (1527-1538), fiul lui Ștefan cel Mare, stăpânește în Transilvania cetățile Ciceu, Cetatea de Baltă și Bistrița, intră în conflict cu Polonia din cauza Pocuției; în 1531 pierde bătălia cu Polonia la Obretin; se refugiază în cetatea Ciceu, se împacă apoi cu turcii și domnește până la moartea sa; în 1532 se încheie pacea cu Polonia, Pocuția rămânând definitiv a Poloniei;

Ștefan Lăcustă (1538-1540), primul domn numit de turci în Moldova, este ucis de boieri pentru prietenia sa cu turcii;

Petru Rareș a doua domnie (1541-1546), este înmormântat la mănăstirea Pobrata;

Ștefan Rareș (1551-1552), fiul lui Petru Rareș, trăiește în desfrâu, motiv pentru care este ucis de către boieri;

Alexandru Lăpușneanu (1552-1561), fiul lui Bogdan cel Orb, persecută pe boieri;

Ioan Eraclid zis și Despot Vodă (1561-1563), de origine greacă, aventurier, călătorește prin toate țările europene; înlătură pe Alexandru Lăpușneanu cu ajutorul Poloniei; vrea să introducă protestantismul în Moldova; este bătut de către Ștefan Tomșa iar apoi ucis la Suceava;

Ștefan Tomșa (1563-1564), ucigașul lui Despot Vodă, fuge din calea lui Alexandru Lăpușneanu și este ucis la rândul lui prin mijlocirea turcilor;

Alexandru Lăpușneanu la a doua domnie (1564-1568), mută capitala Moldovei la Iași;

Ioan Vodă Armeanul cel Cumplit (1572-1574), fiul lui Ștefan cel Tânăr, din mamă armeancă, domn crud și dușman al boierilor, prieten al populației de jos; nu se supune turcilor, aceștia trimițând oști, în fața cărora el capitulează, trădat fiind de un căpitan al său; după ce s-a predat la Roșcani, este ucis de turci;

Petru Șchiopul (1574-1579), fiul lui Mircea Ciobanul și al Chiajnei, a domnit și în Muntenia în perioada 1559-1568, a zidit mănăstirea Galata;

Iancu Sasul (1579-1582), fiul lui Petru Rareș și al unei săsoaice din Brașov, a nemulțumit populația, fiind prea materialist; a fost decapitat după ce, de frica turcilor, a fugit în Polonia;

Petru Șchiopul la a doua domnie (1582-1591), în permanent conflict cu turcii, se refugiază în țările apusene, murind la Insbruck;

Aron Emanoil zis Tiranul a doua domnie (1591-1592), este prieten cu Mihai Viteazul, fiind detronat de către Sigismund Bathory și apoi ucis;

Ștefan Răzvan (1594-1595), susținut de către Sigismund Bathory contra lui Aron Tiranul, este ucis de către Ieremia Movilă;

Ieremia Movilă (1595-1606), este prieten al polonezilor care îl sprijină să obțină tronul Moldovei după ce îl ucide pe Răzvan Ștefan;

Mihai Viteazul a stapânit Moldova pentru scurt timp, în anul 1600.

Simion Movilă (1606-1608), frate cu Ieremia Movilă, se zice că ar fi fost otrăvit de o cumnată a sa;

Constantin Movilă (1608-1611), fiul lui Ieremia Movilă, este gonit de turci, bătut și ucis;

Ștefan Tomșa (1611-1615), a ucis pe Constantin Movilă, a dat foc Iașilor;

Alexandru Movilă (1615-1616), fiul lui Ieremia Movilă, se retrage la Constantinopol și trece la religia mahomedană;

Radu Mihnea (1616-1619), fiul lui Mihnea Turcitul, a fost și domn al Munteniei, strângând o avere foarte mare;

Gașpar Grațianii (1619-1620), de origine croat, este ucis în lupta cu turcii, de către doi boieri ai săi;

Miron Barnovski (1626-1629), prieten al polonilor, motiv pentru care turcii l-au decapitat;

Vasile Lupu (1634-1653), de origine grec din Albania, ambițios, țese intrigi pentru a ajunge pe tronul Munteniei; în anul 1637 este învins de către Matei Basarab la Teleajen și apoi la Ojogeni în 1639; a zidit mănăstirea de la Stelea din Târgoviște și biserica Trei Ierarhi; în timpul domniei lui au loc manifestări literare; este atacat de către Matei Basarab împreună cu armata ungurească și fuge la cazaci;

Eustație Dabija (1661-1666), domnitor băștinaș, avea obiceiul să omoare boierii la petreceri;

Gheorghe Duca (1666-1667), domn și în Muntenia, jefuiește fără milă populația, ia parte cu armata sa la asedierea de către turci a Vienei; este alungat de pe tron de către Petriceico și fuge în Polonia;

Dumitrașcu Cantacuzino (1674-1675), fiul vistiernicului Mihai Cantacuzino, este închis și moare în mare mizerie;

Antioh Cantemir (1696-1700), fiul lui Constantin, pune biruri grele;

Mihail Racoviță (1704-1706), prieten cu Brâncoveanu, este urât de populație;

Nicolae Mavrocordat (1709-1711), domnitor și în Muntenia, nu vorbește limba română, protector al grecilor, tipărește cărți, ajută pe oamenii săraci; este înmormântat la mănăstirea Văcărești;

Cu începere din anul 1711 și până la 1821, Moldova este stăpânită prin domni străini, greci din Fanar, această epocă numindu-se ”epoca fanarioților”.

Grigore Ghica (1727-1738), domnește și în Muntenia, nu cunoaște limba română, aduce mulți greci in țară, zidește mănăstirea Frumoasa și Pantelimon;

În anul 1739 rușii ocupă Moldova.

Constantin Mavrocordat (1733-135), domnește și în Muntenia, este renumit pentru reforma sa agrară; moare în războiul ruso-turc;

Ioan Mavrocordat (1744-1747), fiul lui Nicolae Mavrocordat, pune biruri mari, trăiește în desfrâu;

Constantin Racoviță (1749-1753), fiu al lui Mihail, pune biruri grele, moare otrăvit;

Grigore Caliman (1761-1764), este ucis de turci;

Grigore Ghica (1764-1767), fiul lui Alexandru, domn vrednic, este ucis la Iași de un trimis al turcilor;

În perioada 1769-1774 Moldova se află sub ocupație rusească, pe timpul războiului ruso-turc.

În anul 1775 Austria anexează Bucovina cu consimțământul turcilor. Moldova intră sub ocupație austriacă până în 1791, după care intră sub ocupație rusească până în 1792.

Alexandru Caliman (1795-1799), fiul lui Ioan, domn cuminte, aduce bine Moldovei;

Constantin Ipsilanti (1799-1801), fiul lui Alexandru, fuge în străinătate de frica răzbunării turcilor;

Scarlat Caliman (1802), fiul lui Alexandru, introduce reforme financiare și legislative;

În perioada 1808-1812 Moldova se află sub ocupație rusească, pe timpul celui de-al treilea război ruso-turc.

În 1812 Rusia anexează o parte din Moldova până la Prut și o denumește Basarabia, pe care o stăpânește până la 1856 când, în urma Tratatului de la Paris, a cedat Moldovei județele Cahul, Bolgrad și Ismail. Le-au reluat apoi aceste județe după războiul din perioada 1877-1878.

Mihail Suțu zis Dracul (1819-1821), ultimul domn din seria fanarioților;

În perioada 1821-1822 Moldova se află sub ocupație rusească.

Ioan Sandu Sturdza (1822-1828), primul domn pământean după epoca fanariotă;

În perioada 1828-1834 Moldova se află sub ocupație rusească. Se aplică prima constituție a principatelor române : Regulamentul Organic.

Mihail Sturdza (1834-1849), primul domn numit pe viață, organizează învățământul, întemeiază Academia Română, dă voie evreilor din Galiția să se așeze în Moldova;

Ocupațiile străine din secolul XIX și mișcarea Eteria au fost nenorociri pentru dezvoltarea principatului Moldova. Cârmuirea domnilor naționali au încolțit în sufletul tineretului sentimentul național. Acest sentiment național s-a manifestat puternic prin mișcarea revoluționară de la 1848, mișcare suprimată de trupele rusești.

Grigore Alexandru Ghica (1849-1856), caimacam (locțiitor al domnitorului), sprijină unirea principatelor române;

În perioada 1853-1854 Moldova se află sub ocupație rusească.

În anul 1856 are loc războiul Rusiei cu puterile occidentale. Rusia este înfrântă și se încheie pacea de la Paris prin care se acceptă unirea principatelor Moldova și Muntenia sub suveranitatea turcilor.

În perioada 1856-1858, principatul este condus de caimacamii Vogoride și Balș.

În anul 1858 se adoptă Convenția de la Paris, primul pas spre unire, se ridică protectoratul rusesc, lăsându-se la latitudinea populației de a hotărâ asupra viitoarei constituții.

Urmează o perioadă de interimat cu caimacamii Catargiu, Sturdza și Panu.

Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), înfăptuitorul unirii principatelor Moldova și Muntenia în anul 1859, primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România; în anul 1866, o largă coaliție a partidelor vremii, cunoscută sub denumirea de Monstruoasa Coaliție din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, l-au forțat pe Alexandru Ioan Cuza să abdice.

…va urma…

Este, cred, mai bine ca oricând, să încercăm să privim înapoi în istorie, în istoria noastră atât de zbuciumată încă de la începuturile ei.

Să ne readucem aminte, să ne împrospătăm memoria cu ceea ce a fost la începuturi acest teritoriu al României de astăzi, cu cei care au populat acest teritoriu încă din timpuri străvechi.

Poate că așa, prin comparație cu ceea ce suntem noi astăzi, ne vom pune o mie de întrebări și vom căuta tot atâtea răspunsuri.

Într-un final poate, vom constata că s-a trăit de-a lungul a sute de ani la extreme, că am fost când sus, când jos, când victorioși, când înfrânți, când linșați, când uciși, când băgați în seamă, când ignorați, când ocoliți, când prinși în clești, când respectați, când călcați în picioare, când trimiși în față, când zădărniciți, dar se pare că niciodată răpuși, dovadă că astăzi, iată-ne scriind pagini de istorie recentă, chiar dacă nu tocmai glorioasă.

Poate că asta ne lipsește, să răsfoim file de istorie veche din care să tragem învățăminte, să nu repetăm greșeli ale trecutului și să nădăjduim că și acum, în contemporaneitate, istoria își va găsi eroii, căci doar niște eroi ne mai pot aduce la un echilibru, la linia de plutire.

Eroi, pentru că doar la aceștia mai putem găsi curaj, vitejie, abnegație, pentru că doar aceștia ne-ar mai putea limpezi mințile, ne-ar mai putea pune pe picioare, ne-ar mai putea scoate și aduce în față valorile, ne-ar mai putea așeza pe drumul cel bun. Căci eroi au fost aceia care în sute de ani au girat cu viața pentru destinul acestui popor, fie direct în bătălii, pe câmpul de luptă, față în față cu dușmanul, fie în pribegie, fie surghiuniți, fie uciși de-a dreptul în războaie sau închisori, fie deportați, fie rămânându-le amintirea înscrisă pe cruci în cimitire, fie nemaiîntorcându-se niciodată acasă, fiind dați doar dispăruți, fie reușind să se întoarcă acasă de prin prizonierate, ologi, orbi sau șchiopi.

Așadar, să deschidem istoria la o pagină trecută și să ne amintim că

 ”teritoriile României au fost locuite de daci și de geți, ambele popoare de origine tracă. Capitala lor era Sarmisegetuza, aproape de Hațeg.

Prin părțile apusene ale Transilvaniei locuiau în secolul VI d.H. sciții și agatârșii, popoare nomade cu origine iraniană.

În anul 50 d.H. regele Burebista unește diferite triburi dacice, întemeind un mare imperiu dac de la Alpi până la Nistru, imperiu descompus după uciderea lui.

În jurul anului 80 d.H. Decebal întemeiază cel de-al doilea imperiu dac.

În jurul anului 86 d.H. luptă contra romanilor pe timpul împăratului Domițian, pacea încheindu-se în anul 90 d.H., chiar Decebal intrând sub suveranitatea romanilor.

Mai târziu, Traian, marele împărat roman, execută expediții contra dacilor, pe care îi infrânge la Bersobis în anul 101 d.H. și la Tapae in anul 102 d.H. În anul 105 și 106 d.H. distruge puterea dacilor și cucerește în întregime imperiul dac. Dacia devine provincie romană, exceptând unele teritorii actual maramureșene unde s-au menținut așezăminte dacice.

Pentru exploatarea subsolului bogat, în Dacia s-au stabilit imediat colonizatori romani, greci, diferiți orientali care au întemeiat orașe precum Apulum (actual Alba Iulia), Napoca (actual Cluj Napoca), Potaissa (actual Turda), Porolissum (actual Moigrad), Tibiscum (actual Caransebeș), Aquae (actual Mehadia), Drobeta (actual Drobeta Turnu Severin).

Capitala Daciei romane a fost Ulpia Traiana, fosta Sarmisegetuza dacilor.

Războaiele cauzate de năvălirea vizigoților (271-375 d.H.) și neînțelegerile politice din interior l-au determinat pe împăratul Aurelian să renunțe la Dacia în secolul III d.H. Acesta își retrage legiunile, trecând la sud de Dunăre unde întemeiază Dacia aureliană.

Prin anii 250 d.H., în nordul Daciei ia ființă imperiul gepizilor. Acest imperiu s-a extins asupra întregii Dacii, în urma luptelor cu vizigoții și a plecării vandalilor colonizați în Dacia.

Gepizii vor influența limba și modul de viață al poporului viitor român din Dacia.

În anul 418 d.H. imperiul gepizilor este cotropit ca urmare a invaziei hunilor, de care s-au eliberat abia în anul 454 d.H., după moartea lui Attila. Imperiul gepizilor a durat până în anul 567 d.H., urmare atacurilor longobarzilor și avarilor. Sub domnia avarilor au mai venit și elemente slave stabilite pe teritoriul Daciei.

Au venit și bulgari care s-au stabilit în regiunile dunărene, extinzându-și suveranitatea și asupra slavilor din Dacia superioară.

În secolul IX d.H. au apărut în Basarabia și Moldova de azi, ungurii. De aici au fost izgoniți de pecenegi, un popor de origine mongolă, ajungând în Ungaria de azi. De aici s-au infiltrat în Transilvania de azi, de unde au izgonit elementele slave și române ce se găseau aici. Ulterior, principele Gheza a început organizarea teritoriilor ocupate de unguri. Regii unguri au adus mai târziu în Ardealul de azi, germani și secui pentru a-i coloniza – cu aceștia urmând să formeze după anul 1437 d.H. Uniunea Celor Trei Națiuni.

În secolul IX d.H. Basarabia, Moldova și Oltenia au ajuns sub stăpânirea pecenegilor veniți din regiunea Volgăi. Imperiul pecenegilor a durat până în secolul XII d.H., când au fost distruși de către cumani, neam mongol, apărut la noi prin anul 1100 d.H. În anul 1200 d.H. au fost izgoniți de tătari, care după ce s-au stabilit în șesul Ungariei, au pătruns și în teritoriile românilor.

Din secolul XIV d.H. statele vecine influențează politica teritoriilor dunărene românești. Din aceste teritorii, după alungarea tătarilor peste Nistru, au luat ființă cele două principate române, Moldova și Muntenia.

Moldova, la 1360 d.H. – prin  emigrația din voievodatul Maramureș a boierilor de aici aflați în luptă cu Ludovic cel Mare, regele Ungariei. Întemeietorul istoric este voievodul Bogdan, originar tot din Maramureș, care a înființat reședința Moldovei la Suceava.

Muntenia a luat ființă în secolul XIII d.H., întemeietor fiind Ioan Basarab, probabil de origine cumană, care a unit cele două voievodate de pe Olt.”

(extras din ”Cartea intelectualului” a locotenentului Ioan Georgescu, anul 1937)

Am parcurs iată, sper, cu răbdare, file de istorie veche, înglobând cei peste 1300 de ani, ajungând la pagina care consemnează înființarea celor două principate române, Moldova și Muntenia.

Un început promițător pentru ceea ce va vrea să fie, mult mai târziu, în istorie, România și nația română.

Vom parcurge mai apoi și mai pe scurt istoria celor două principate române, Moldova și Muntenia.

Nădăjduim ca într-un final să spunem doar atâta : români am fost și fi-vom de-a pururi tot români.

Să ne auzim cu bine !

…va urma…

”Nu ştiu, e melancolia secolului care moare,
Umbra care ne îneacă la un asfinţit de soare,
Sau decepţia, durerea luptelor de mai-nainte,
Doliul ce se exală de pe-atâtea mari morminte,
Răspândindu-se-n viaţă, ca o tristă moştenire,
Umple sufletele noastre de-ntuneric şi mâhnire,
Şi împrăştie în lume o misterioasă jale,
Parc-ar sta să bată ceasul stingerii universale.

Căci mă-ntreb, ce sunt aceste vaiete nemângâiate,
Ce-i acest popor de spectri cu priviri întunecate,
Chipuri palide de tineri osteniţi pe nemuncite,
Trişti poeţi ce plâng şi cântă suferinţi închipuite,
Inimi laşe, abătute, făr-a fi luptat vrodată,
Şi străine de-o simţire mai înaltă, mai curată!
Ce sunt braţele acestea slabe şi tremurătoare?
Ce-s aceşti copii de ceară — fructe istovite-n floare?…
Şi în bocetul atâtor suflete descurajate,
Când, bolnavi, suspină barzii pe-a lor lire discordate,
Blestemând deşertul lumii şi al vieţii, în neştire,
Când îşi scaldă toţi în lăcrimi visul lor de nemurire,
Tu, artist, stăpânitorul unei limbi aşa divine,
Ce-ai putea să ne descoperi, ca un făcător de bine,
Orizonturi largi ş-atâtea frumuseţi necunoscute,
Te mai simţi atras s-aluneci pe aceleaşi căi bătute,
Să-ţi adormi şi tu talentul cu-al dezgustului narcotic,
Ca în propria ta ţară să te-arăţi străin, exotic?…
Cum, când eşti aşa de tânăr, e o glorie a spune
C-ai îmbătrânit şi sila de viaţă te răpune,
Că nimic pe lumea asta să te mişte nu mai poate,
Că te-ai zbuciumat zadarnic şi te-ai săturat de toate?

Ştii tu încă ce-i viaţa? Ai avut tu când pătrunde,
Nu problemele ei vaste, încâlcite şi profunde,
Dar un tremurat de suflet, licărirea ta de-o clipă,
Când atâtea-ţi schimbă vremea c-o bătaie de aripă,
În vertiginosul haos de privelişti, ce te-nşală,
Sub imensa şi eterna armonie generală?…

Eşti de-abia în pragul lumii. Îi-i aşa de sprinten gândul.
Câte n-ar şti el să prindă în viaţă aruncându-l!
Câte frumuseţi ascunse vi s-arată numai vouă,
Fericiţi poeţi: natura, lumea pururea e nouă!
Pe sub ochii tăi tablouri lunecă strălucitoare,
Glasuri, şi colori, şi forme tu le laşi să se strecoare,
Legănând a tale gânduri adormite, ca pe-o apă,
Când atâtea adevăruri nerostite încă-ţi scapă!
Ştiu. Am fost şi eu ca tine amăgit să cred că-n artă
Pot să trec la nemurire cu revolta mea deşartă;
Şi cu lacrimi stoarse-n silă — nu mi-aş mai aduce-aminte —
Am bocit şi eu… nimicuri, ce-mi păreau pe-atuncea sfinte!…
Dar când m-am uitat în juru-mi ş-am văzut că e o boală,
Şi că toţi începătorii, de abia scăpaţi din şcoală,
Ofiliţi în floarea vârstei de-un dezgust molipsitor,
Îşi zădărnicesc puterea, focul tinereţii lor,
Ca să legene-n silabe, pe tiparele găsite,
Desperări de porunceală şi dureri închipuite,
Când am înţeles c-aceasta e o modă care soarbe
Seva tinereţii noastre, am zis gândurilor oarbe,
Ce-şi roteau peste morminte zborul lor de lilieci,
Să s-abată lăsând morţii în odihna lor de veci,
Şi din florile vieţii să aleagă şi s-adune
În nepieritorul fagur adevăr şi-nţelepciune!
Câte nu-s de scris pe lume! Câte drame mişcătoare
Nu se pierd nepovestite, în năprasnica vâltoare
A torentelor vieţii! Câţi eroi, lipsiţi de slavă,
Nu dispar în lupta asta nesfârşită şi grozavă!
Şi, sub vijelia soartei, câte inimi asuprite,
Câţi martiri pe cari vremea şi uitarea îi înghite!

Şi când lumea asta toată e o veşnică mişcare,
Unde cea mai mică forţă împlineşte o chemare,
Şi când vezi pe-ai tăi cum sufăr, cum se zbuciumă şi luptă
În campania aceasta mare şi neîntreruptă,
Tu, departe de primejdii, razna ca un dezertor,
Să arunci celor ce-aşteaptă de la tine-un ajutor,
Jalea şi descurajarea cântecului tău amar,
Şi să-ţi cheltuieşti puterea celui mai de seamă dar,
Ca să-i faci mai răi pe oameni, şi mai sceptici, şi mai trişti?
Asta vi-i chemarea sfântă de profeţi şi de artişti?…
Unde ni-s entuziaştii, visătorii, trubadurii,
Să ne cânte rostul lumii şi splendorile naturii?
Unde ni-s sămănătorii generoaselor cuvinte,
Magii ocrotiţi de stele, mergătorii înainte,
Sub credinţele sfărâmate şi sub pravilele şterse
Îngropând vechea durere, cu-al lor cântec să reverse
Peste inimile noastre mângâiere şi iubire,
Şi cuvântul lor profetic, inspirata lor privire,
Valurile de-ntuneric despicându-le în două,
Splendidă-naintea noastră să ne-arate-o lume nouă!”

(poezia ”Unde ni sunt visătorii” de Alexandru Vlahuță)