Nu îmi amintesc dacă am fost pus vreodată în fața unui asemenea fapt, însă trebuie să vă asigur că aceasta este probabil una dintre cele mai tembele și lipsite de sens dispute pe care a trebuit vreodată să le dezbat și căreia a trebuit să îi pun capăt, întrucât nimic din ceea ce inspiră și vrea să dea de înțeles în anumite împrejurări și contexte nu reprezintă o cauză stabilă ce ar putea determina o posibilă reconciliere între cele două părți ce iau parte la acest conflict. În cele mai multe cazuri, toate aceste neînțelegeri nu fac decât să amplifice și mai mult asediul, nicidecum să îl aplaneze, motiv pentru care sunt aici să aduc câteva argumente solide care să stingă, cel puțin pe moment, focul ce arde deocamdată calea de rezolvare a tuturor acestor neplăcute dezbateri.

Nu am avut foarte des vreo interacțiune cu persoanele din jurul meu, fiind dintotdeauna o persoană solitară și introvertită. Cu toate astea, pot spune că toate lucrurile acestea m-au ajutat și au însemnat o adevărată etapă de inițiere pentru mine, fiindcă am fost mereu un bun observator și un bun cititor de oameni. Îmi plăcea solitudinea, dar o foloseam în același timp într-un mod constructiv. Nu lăsam nicio clipă să treacă fără să studiez pe cel de lângă mine, așadar puteți spune că eram într-adevăr preocupat de relațiile interumane. Presupun că ați înțelege mai bine toate acestea dacă v-aș introduce puțin în viața mea și m-ați înțelege într-o oarecare măsură, indiferent cât de mică.

Povestea mea de viață începe cât se poate de normal. Am locuit într-o familie extrem de iubitoare și de ospitalieră, care mi-a oferit o educație extrem de aleasă. Chiar și când mă aflam la bunici, aceștia făceau tot ceea ce le stătea în putință pentru a suplini dragostea și afecțiunea părintească. Mereu am fost învățat să ofer din puținul meu și din bunătatea mea și celui ce are nevoie de mine, fiind determinat să mă pun în fața faptului împlinit de fiecare dată când încălcam aceste norme, lucru care mă trezea și mă aducea oricând la realitate, oricât de înverșunat eram.

De asemenea, nici educația și nici învățătura cărții nu au lipsit din atribuțiunile mele. Aveam patru ani când am ținut prima oară un pix în mână și socoteam cu bunica mea. Datorită ei am devenit cel mai bun elev din clasă oriunde învățam, plus aportul bunicii mele din partea mamei, care m-a ambiționat și m-a învățat să țin capul sus chiar și în cele mai grele clipe, indiferent cât de greu îmi era uneori. Din toate acestea, vă puteți da seama câte lucruri am putut învăța și acumula.

Nu voi spune niciodată că sunt un om supradotat, fiindcă nu sunt deloc. Sunt doar un om ca și voi, care își spune povestea și își manifestă recunoștința față de cei care l-au îndrumat. Din nefericire însă, modelul masculin a lipsit destul de mult din viața mea, având în vedere că părinții mei s-au despărțit și am crescut alături de mama mea. Bunicul meu din partea mamei a decedat când aveam doar cinci ani, așadar nu am avut parte de el aproape deloc. Aveam doar opt ani când m-am mutat din fosta locuință și l-am lăsat pe tatăl meu în urmă, ca atare am trăit doar într-un mediu predominat de către femei, lucru care m-a făcut să le înțeleg cât de cât binișor, mai ales când venea vorba de comportamentul lor față de mine și față de cei din jur. Spre exemplu, am reușit să comunic cu ele din ce în ce mai des, constatând că temperamentul lor este destul de vulcanic și trebuie să mă adaptez oarecum acestui stil de abordare a problemelor.

În pofida tuturor acestora, de la ele am învățat ce înseamnă dragostea și adevărata compasiune față de cei din jur, fiind încă de când mă știu extrem de puternice și de hotărâte. Nu generalizez, însă am de spus un singur lucru. Din câte am trăit până acum, am învățat că femeile sunt excepționale dacă ai puterea să le citești și să le înțelegi adevăratul fel de gândire. Inima lor bună, atitudinea lor matură față de tot ceea ce le înconjoară și iubirea lor pentru cei ce sunt alături de ele mi-au fost o adevărată lumină călăuzitoare în viață și m-au făcut să înțeleg ce contează cu adevărat. Probabil că nu mă veți crede în totalitate, dar acesta este adevărul.

La începutul adolescenței, am început să trec prin clasicele schimbări prin care trece un băiat de vârsta mea în fiecare caz. La fel cum schimbările fizice și-au făcut apariția, nici schimbările psihice nu s-au lăsat mai prejos. Începusem să am într-adevăr un mod de gândire diferit și să simt nevoia unui bărbat în viața mea, întrucât mă simțeam extrem de însingurat din punct de vedere al mentalității mele masculine și nu aveam cui să împărtășesc aceste trăiri, astfel încât să fie înțelese pe deplin și cu adevărat trăite de cel cu care aveam să port dialogul.

Așadar, am încercat să mă descurc cum puteam și să apelez la orice resursă aveam la dispoziție. Îmi petreceam fiecare sfârșit de săptămână alături de tatăl meu și îi ceream deseori sfatul, încercam să port o conversație cu unchiul meu ori de câte ori aveam ocazia, cu toate că era dificil, foarte dificil, el nefiind un om chiar deschis și extrem de comunicativ, iar nu în ultimul rând, aveam parte și de vorbele înțelepte ale bunicului din partea tatălui. Bunicul era diferit. El vedea lucrurile exact așa cum erau și numea orice situație pe șleau, fără ezitări sau subtilități, dar era uneori prea direct și spunea pe nume la orice și oricui, lucru care nu este chiar convingător, luând în calcul că o persoană poate fi pregătită psihic pentru unele împrejurări sau nu.

Se spune că amânarea inevitabilului este un lucru stupid, însă haideți să ne gândim puțin. Inevitabilul face parte din viață, dar doar din anumite părți ale acesteia. Fiecare perioadă vine alături de provocările ei, pentru care putem fi pregătiți sau nu. Cum e posibil să induci unui copil teama de viață de adult, spre exemplu? Copilul este asemenea unui burete care absoarbe absolut tot ce îi stă în cale. De aceea spun că mijlocul reprezintă soluția în majoritatea cazurilor, ajungând într-un final la concluzia poveștii mele de viață.

A compara un bărbat cu o femeie și a face aluzii privitoare la curentul feminist, sexism și misoginism este destul de inutil dacă mă întrebi pe mine și mă determini să spun ceea ce simt cu adevărat. A compara un bărbat cu o femeie este ca și cum ai compara mâncarea cu apa. Ambele sunt două resurse indispensabile în traiul nostru de zi cu zi, chiar dacă se află deseori în contrast și nu este posibil să trăiască una fără cealaltă.

În concluzie (nu știu dacă pot spune asta din moment ce nu este un text argumentativ, ci doar un text sufletesc), femeia și bărbatul joacă un rol esențial în această lume și sunt complementari. Nu vei putea spune niciodată că unul este mai presus decât altul și viceversa. Am auzit multe lucruri la viața mea, chiar dacă sunt doar un copil neinițiat. Părerea mea este că o persoană care are capacitatea de a vedea acest lucru, de a înțelege importanța vieții fără a se raporta numai la ceea ce i se spune, trecând totul prin filtrul gândirii sale, de a distinge binele de rău fără să fie influențat de către ceea ce i se insuflă și ceea ce îl influențează în afara familiei și în afara principiilor sale și de a conștientiza că omul nu trebuie judecat după sex sau rasă, ci după ceea ce asigură și oferă acestei lumi în toată plenitudinea și complexitatea lui, este o adevărată inspirație pentru mine.

Consecințele inteligenței artificiale în această societate dominată de aplicații și tehnologii avansate, proiectate cu scopul de a înlocui inteligența umană, determină un număr din ce în ce mai mare de cercetători să își exprime punctul de vedere tot mai frecvent. Aceasta privitor la capacitatea generației de tineri contemporani pe fond social, intelectual și emoțional. Aceștia își pierd capacitatea de a-și folosi mintea în scop constructiv și de a concepe idei originale, fiind tot mai influențați de tentațiile și informațiile care se propagă la nivel mondial, acaparând uneori chiar și cele mai sclipitoare minți, transformându-le, explicit vorbind, într-o felie de pâine prăjită.

Aceasta este, din nefericire, crunta realitate în care trăim, iar singurii vinovați sunt părinții incompetenți, care își lasă copiii să aibă autonomie completă pe internet și în domeniul mass-media, nefiind complet conștienți de faptul că un copil nu are discernământul și spiritul critic suficient dezvoltate. Aceasta are ca rezultat preluarea unei cantități imense de informație greșită și deseori nocivă, folosită ulterior în scopuri violente. Același fenomen se petrece și în cele mai avansate și prestigioase licee și unități de învățământ, cenzura și interzicerea flagrantă a utilizării acestor mijloace de documentare lipsind cu desăvârșire.

De cele mai multe ori, lucrările de control și temele pentru acasă sunt realizate cu ajutorul inteligenței artificiale, singurul lucru pe care elevul trebuie să-l facă fiind tastarea cererii în motorul de procesare al comenzii. Astfel, nu mai are ocazia de a-și pune mintea la contribuție și de a se familiariza cu tema și problematica pusă în discuție în adevăratul sens al cuvântului. Iar picătură cu picătură, își va pierde abilitățile cognitive, comportamentale, emoționale, critice și conative.

Am să vă dau și un exemplu. Sunt un simplu adolescent de 16 ani, care s-a hotărât într-o noapte să scrie articole într-un jurnal. Totul a început în clasa a opta, anul în care am susținut examenul de capacitate care urma să îmi asigure intrarea în învățământul liceal. La debutul său, exprimarea și vocația mea de a compune și de a folosi exprimarea în scop informativ lăsau mult de dorit, motiv pentru care mă foloseam excesiv de inteligența artificială și informațiile găsite în mediul online pentru a reuși cu temele pentru acasă. Din nefericire, examenul se apropia și eram conștient că nu voi putea folosi internetul în sala de examen. Astfel, am început să mă ambiționez și să rezolv problema exprimării mele sărace citind și informându-mă din diverse biblioteci și lecturi beletristice și documentare. La un moment dat, am ajuns la liman și ziua examenului a sosit. La examenul de limba și literatura română am obținut nota maximă.

Tristul adevăr este că, după un examen, se constată că informația nu a fost consistentă, ci evazivă și de scurtă durată, evaporându-se din minte la prima ocazie când nu mai este accesată, asemenea unor steroizi, dacă vă imaginați. În momentul în care folosim surse de informare rapide și învățăm în ultimul moment, fără a înțelege prea mult din ceea ce avem în față, informația se pierde și creierul nostru se dezumflă asemenea unei mingi de fotbal. Însă, dacă învățăm constant și ne antrenăm mintea prin lectură, jocuri logice și activități educaționale, aceasta va rămâne într-o rutină și va menține un nivel constant.

Din acest motiv, mi-am cultivat pasiunea de a scrie și de a-mi perfecționa exprimarea, acumulând tot mai multe cunoștințe despre gramatica limbii române, îmbogățindu-mi vocabularul și dezvoltându-mi creativitatea. În concluzie, mintea reflectă un mușchi care, dacă nu este antrenat prin citit și prin alte mijloace intelectuale, devine moale și bleg. Dacă ne vom folosi excesiv de aceste multifuncționalități, ne vom aduce singuri pieirea, iar întreaga lume va ajunge să fie dominată de ceea ce nu a fost menit să aibă supremație. Inteligența fără muncă nu face nimic.

Conflictul reprezintă o stare neechilibrată în care se pot afla două persoane sau două colective de persoane și în timpul căreia nu se poate ajunge la o soluție de compromis, indiferent de puterea de persuadare a celor doi interlocutori care iau parte la dialogul respectiv. Aceasta ar putea fi prima definiție a unei situații conflictuale sau a unei dispute, raportată la experiența mea de viață, cea pe care am avut puterea de a o dobândi până la vârsta de 16 ani. Știu foarte bine că nu am dat o definiție întru totul completă, însă pot explica într-o oarecare măsură despre ce poate fi vorba în acest context, fiindcă pe tot parcursul vieții mele am avut nefericita ocazie de a mă pune într-o lumină proastă, cu toate că mă străduiam aproape mereu să rezolv orice conflict pe o cale cât se poate de amiabilă și de liniștită. Nu am fost niciodată un copil cusurgiu și răsfățat. Mereu m-am mulțumit cu puținul meu și nu mi-am dorit niciodată mai mult decât aveam nevoie, pentru că așa am fost dintotdeauna învățat de către familia mea. „Nu te întinde niciodată mai mult decât îți este pătura.” Aceasta fusese vorba de duh a bunicii mele din partea tatălui, o vorbă de care am ținut cont tot timpul. În clipa în care începi să devii lacom și să râvnești la ce are celălalt, cu siguranță nu vei ajunge să ai relații bune, ci te vei îneca în dispute și neînțelegeri. Ei bine, chiar dacă nu am încercat să mă întind mai mult decât mi-a fost pătura, tot am avut de suferit, fiindcă m-am lovit de felurite specimene ce o făceau cu o nonșalanță de-a dreptul impertinentă. În loc să îmi respecte spațiul personal și limitele impuse, interferau fără chibzuință și se băgau în treburile mele fără să țină cont de părerea mea. Nu pot trece peste acest lucru și nici nu cred că o voi putea face vreodată, mai ales într-o societate atât de pestriță, în care nu mai există definiția respectului.

Prin urmare, mi-am imaginat două situații : unu, trebuie să mă confrunt cu o persoană cu care trebuie să colaborez și dreptatea este de partea ei, iar doi, mă confrunt cu o persoană cu care colaborez și care susține o idee incorectă și irațională. În primele faze ale conflictului, încerc să explic totul pe o cale cât de cât inteligibilă și coerentă. Îi explic celuilalt că nu are dreptate și că trebuie să ne concentrăm, altfel nu vom duce sarcina la bun sfârșit. Dacă începe să dea semne că dorește să mă înlăture, mă impun și îi dau de înțeles că fie colaborăm asemenea unor persoane, iar nu unor animale lacome și lipsite de rațiune, fie fiecare o ia pe calea lui. În cazul în care dorești să spui ceva, îți dau cuvântul, te ascult, însă nu încerca să te impui și să mă transformi în subordonatul tău, deoarece suntem o echipă și trebuie să ajungem la o soluție de compromis. Dacă se dovedește că nu am dreptate, îmi cer scuze explicând că nu voi mai insista, în această situație cuvântul aflându-se de partea colaboratorului meu. De asemenea, când cineva începe să dea semne că nu mă dorește sau că ar dori să înceapă o gâlceavă, mă retrag cât se poate de diplomat, explicându-i că nu am de gând să mă cert cu el și că dacă își dorește să acționeze precum a spus, are toată libertatea din partea mea, dar să nu mă implice în tot acest conflict interior al său. Diferența cea mai mare ce se află între cei din jur și mine este că nu am început niciodată o ceartă, oricât de nesemnificativă. În multe situații, încerc pe cât posibil să ignor tot ceea ce spune celălalt (numai dacă sunt pe deplin conștient de faptul că dreptatea se află de partea mea și că nu mă pot înșela, bineînțeles) și să mă auto-conving că ceea ce spune celălalt are valoare nulă pentru mine. Dacă stau să mă gândesc mai bine, de aceea am devenit enervant, dar nu mă interesează câtuși de puțin cum sunt privit de către ceilalți cât timp nu iau nimic personal și știu că problema nu este la mine, ci la incompetentul cu care am de-a face. Așadar, concluzia este că diplomația și gândirea critică sunt cheia rezolvării oricărui conflict.

Când mă feresc de dispute, mă simt ca un om ce se află la un nivel superior. Acesta este stilul meu de abordare al problemelor. Dacă începe furtuna, mă retrag în apartamentul meu și las lumea să se prăbușească, în timp ce premiul se află pe partea mea. Aceasta este forma mea de agresivitate. Libertatea mea se încheie unde începe viața celuilalt, dar dacă mă feresc de ceilalți și îmi văd de atribuțiunile mele, sunt sigur că voi ieși fără vină în orice conjunctură. Cea mai bună apărare este a nu fi acolo.

Încă de când suntem mici, suntem învățați să respectăm persoanele înaintate în vârstă, pe motiv că au o vastă experiență de viață, sunt cu mult peste nivelul unui adult la capitolul maturitate și înțelepciune și așa mai departe. Însă v-ați întrebat vreodată dacă vârsta contează în astfel de situații ? Bineînțeles ! Ceea ce am subliniat în rândurile de mai sus este adevărat, însă nu scăpați din vedere faptul că respectul se câștigă prin purtare civilizată, comunicare, bune-maniere și devotament în ceea ce privește relațiile interumane și condescendență. Vârsta, fără supărare, nu indică nivelul de cunoștințe, coeficientul de inteligență, nivelul de experiență sau de maturitate. O persoană trebuie să își lărgească perspectiva asupra vieții prin orice cale posibilă și să învețe să comunice, iar astfel va câștiga implicit experiență. Nu vă așteptați că orice moș de pe maidan este, incontestabil, un Aristotel. Stați un pic și ascultați.

Într-o zi, pe când călătoream cu tramvaiul, o doamnă se așază față în față cu mine și îmi vorbește cu asprime : “Dă-ți picioarele când se urcă cineva”. Dar cine ești tu, bătrânico ? Regina Elisabeta ? Puteai pur și simplu să te adresezi în felul următor : “Îți muți, te rog frumos, picioarele mai încolo ? Nu încap.” Foarte simplu. Suntem bătrâni, și nu care cumva să respectăm pe cei din jur, că ne umilim. Dar când altcineva vă contrazice și constatați că este mai înțelept și are dreptate, îl considerați obraznic sau golan, pe motiv că nu s-a uitat la vârsta dumneavoastră. Da, am hotărât să nu mă cobor la nivelul vostru și să vă răspund cu aceeași monedă. Nu lupt cu foc împotriva focului. La urma urmei, trăim în secolul XXI și nu e cazul să transformăm situația într-o telenovelă ieftină sau într-o harababură de proporții. Nu fac decât să vă atrag atenția că mă deranjează purtarea dumneavoastră și că trebuie să ne respectăm reciproc, indiferent de vârstă sau statut social.

În fond și la urma urmei, cu toții suntem egali în fața lui Dumnezeu, nu ?