Din erori, greşeli, compromisuri, complicităţi, s-a ajuns la o societate românească în derivă şi trăind într-o firavă democraţie.

Cetăţenii acesteia nu mai convieţuiesc în armonie, linişte, bunăstare. Societatea românească pare a-şi fi pierdut coeziunea, speranţele, iluziile, i-au fost înşelate aşteptările, speranţele şi încrederea.

Convieţuim într-o societate lipsită de coordonare, dezechilibrată moral, în care cetăţenii ei nu se mai înţeleg, se duşmănesc, convieţuiesc în vrajbă, discordie, conflicte, ură şi certuri nesfârşite.

Societatea care şi-a pierdut echilibrul poate fi judecată uneori ca o societate tulburată şi confuză.

O societate plină de scârbă, aversiune şi apatie.

O societate greşit informată, o societate care şi-a pierdut orice nădejde în a se mai îndrepta.

O societate întristată, mâhnită, lehămesită, nedeprinsă uneori cu ordinea.

O societate care şi-a pierdut funcţionarea în limitele unei anume normalităţi, şi-a pierdut organizarea.

O societate care nu ştie exact unde se găseşte, încotro să o apuce, ce comportament şi atitudini să manifeste.

O societate care şi-a zdruncinat, pierdut echilibrul sufletesc, o societate care şi-a pierdut curajul, entuziasmul şi nădejdea.

Am risca poate să vorbim despre o societate uşor dezumanizată, trăind în sărăcie. S-au amestecat astfel, ca într-un malaxor, s-au amestecat în ceea ce se cheamă societate civilă, de-a valma, din toate naţiile, din toate obârşiile, cetăţeni deopotrivă răi sau buni, vinovaţi şi nevinovaţi, călăi şi victime, slugi şi stăpâni, săraci şi bogaţi, flămânzi şi prea sătui, sănătoşi şi bolnavi, tineri şi bătrâni, hoţi şi cinstiţi.

Rezultatul, o societate eterogenă, murdară, îmbâcsită, bolnavă, cu nişte conducători pe măsură, dar asumaţi de aceasta.

La un moment dat părea că această societate nu exista, nu-şi făcea simţită prezenţa.

În timp, această societate civilă a început să reacţioneze la anumiţi stimuli, provocări, incitări.

S-a constatat că poate fi pusă în mişcare, dar că îi lipseşte cu desăvârşire conducătorul, liderul.

Molima s-a extins în această societate, astfel că se impune întrebarea dacă ne mai poate salva ceva sau cineva.

Cine ne mai poate curăţa de ură, duşmănie, violenţe de tot felul ?

Cine ne mai poate da forţa, puterea, înţelepciunea să depăşim mai uşor acestea toate, să le depăşim nu oricum, nu prin ranchiună, duşmănie şi ură, ci prin forţa morală a bunului simţ, a bunei credinţe, a bunăvoinţei, a omeniei ?

Răspunsul la întrebarea dacă ne mai poate salva cineva este DA, putem fi salvaţi, poporul îşi poate salva destinul, viitorul, viaţa.

Nimic nu e mai frumos, mai sfânt decât prietenia şi înţelegerea între oameni.

Haideţi atunci să spunem aşa :

“Ce-ar fi dacă lunea ne-am zâmbi reciproc ?”

“Ce-ar fi dacă marţea ura-vom la semeni noroc ?”

“Ce-ar fi dacă miercurea buchete de flori primi-vor soţia şi mama în zori ?”

“Ce-ar fi dacă joia aduce-ne-vom aminte că-n lumea aceasta mai sunt morminte  ?”

“Ce-ar fi dacă vinerea, zi de colaci întinde-vom mâna şi celor săraci ?”

“Ce-ar fi dacă sâmbătă de sâmbătă seară evita-vom noi trucul şi trasul pe sfoară ?”

“Ce-ar fi dacă la sfârşit de vacanţă vom scoate şi vinde la lume speranţă ?”

Dumneavoastră ce părere aveți ?

…va urma…