Mulțumim, Duckadam

Deseori, poporul român este suspectat de lipsă de dragoste de țară, de lipsă de patriotism.

De lipsă de dragoste de țară nu prea poate fi suspectat poporul român întrucât, în marea lui majoritate, exceptându-i pe cei care au ales drumul pribegiei, a ales să rămână în bătătura strămoșilor lor. Într-un mod mai simplist, pe înțelesul tuturor, a-ți iubi țara înseamnă a alege să trăiești în ea necondiționat. Nu prea cred că iți poți iubi țara de la distanță, la fără frecvență, tocindu-ți coatele sau muncind în folosul comunităților alese de tine de bunăvoie. Cel mult, îi poți duce dorul, căci nicăieri, niciunde și nicicând nu mai poți privi cerul sub care te-ai născut și ai crescut. Niciun cer din lume nu poate fi mai albastru decât cerul sub care s-a făurit nația română.

Referindu-ne la patriotism, aici intervin nuanțările, nu este suficient doar să-ți iubești țara, chiar și necondiționat. Iubirea de țară se împletește într-un mod fabulos cu patriotismul. Iubește-ți țara slujind-o, apărând-o, înfrumusețând-o. Asta se cheamă patriotism. Iubește-ți poporul cunoscându-i istoria, eroii, străbunii, gloria și frământările lui. Patriotul nu-și va abandona niciodată țara și poporul.

Se cheamă patriotism și sentimentul apartenenței la o țară și un popor, în cazul de față, sentimentul că nimeni și nimic vreodată nu te-ar putea înstrăina de pământul țării tale, de neamul tău.

În anumite momente, epoci din istorie, acest sentiment de patriotism se impune, se cere a fi puțin stimulat, sensibilizat. Sunt momente, epoci, în care țara ta, poporul tău, sunt în derivă, situații în care patriotismul se cere a fi susținut și manifestat la cote maxime. Este și situația în care se află acum, parcă mai mult decât oricând, țara aceasta, poporul ei. Țară și popor hăituiți.

Rădăcinile lor, țară și popor, sunt de veacuri înfipte aici, dar din când în când, aceste rădăcini par a-și pierde din forța de regenerare. Timpul pare a fi deseori necruțător, zdruncinându-le.

Revenind, acum mai mult ca oricând, se simte nevoia trezirii sentimentului patriotic, conștiințelor, sentimentului datoriei împlinite față de țara și poporul tău de la care, în chip miraculos, te revendici de veacuri.

Vă mărturisesc că o simplă întâmplare îți poate revigora acest sentiment. Vă îndemn să faceți un mic experiment care vă va ajuta să înțelegeți ceea ce va urma să vă spun. Ascultați sau vizualizați acele minute de glorie ale lui Helmut Duckadam din finala cupei europene de fotbal. Sunt minute în care Duckadam apără loviturile de la 11 metri. Mai precis, cunoscătorii știu, sunt acele minute de aur în care Duckadam, apărându-și poarta, și-a dat proba valorii sale, a înțelepciunii și inteligenței sale. Este momentul în care Duckadam a intrat în istorie, ca erou incontestabil de nimeni și nimic, nici până la el și nici după el. Este eroul acelor vremi, acelor clipe, este ceea ce se impune de a fi urmat. Este mesajul unei generații că se poate, că se știe, că se cunoaște. Trebuie doar să vrei. Este frumusețea acelei zile înscrisă în calendar pentru totdeauna. Dar lucrurile nu se incheie aici. Insist să faceți acest experiment, ascultând sau vizualizând momentele eroice ale lui Duckadam și sunt convinsă că veți trăi aceeași emoții și sentimente pe care eu le-am trăit și simțit, și care au o legătură nemijlocită cu ceea ce am vorbit la început, și anume, au legătură cu dragostea de țară și cu patriotismul, căci dragoste de țară și patriotism ne-a servit nouă Duckadam.

Veți constata că ziua voastră de muncă va fi puternic marcată de acest eveniment Duckadam. Veți constata cu câtă râvnă vă veți începe ziua voastră de muncă. Veți constata cum întregul vostru program de muncă se va înfăptui sub semnul performanței și se va încheia sub semnul datoriei împlinite. Veți constata că demnitatea și respectul sunt virtuți ale ființei umane, născute și dobândite din mărețe fapte, din puternice convingeri, din însăși calitatea omului, a omenirii. Sunt virtuți care odată dobândite, cunoscute, vă vor bucura sufletul, vă vor lumina mintea și drumul, vă vor dirigui viața. Într-un cuvânt, vă vor așeza acolo unde vă e locul potrivit, la momentul potrivit. Într-un cuvânt, ne vor așeza, popor român, nație română, țară românească, acolo unde ne este, ni se cuvine locul în istorie, popor român adesea hulit, ponegrit pe nedrept.

Revenind la momentul, fenomenul Duckadam, priviți la acest brav popor român cum știe să se bucure de performanță, cum știe să-și glorifice eroii, cum știe să se solidarizeze într-u susținerea acestor eroi, cum poate duce bucuria până la lacrimi. Dați poporului român eroi. Dați-i idealuri mărețe și veți constata cum aceste idealuri devin istorie. Dați poporului român satisfacții și împliniri.

Priviți la acest brav popor român cum știe să își ajute semenii la nevoie și în suferință. Dați poporului român tihnă, pace și liniște sufletească.

Priviți la acest brav popor român cum a știut să-și desăvârșească o istorie seculară întruchipată astăzi într-o Românie bogată și frumoasă. Dați poporului român o țară pe mână, și veți fi surprinși să constatați cum mai marii lumii vi se vor înclina, scoțându-și pălăria.

Priviți la acest brav popor român cum știe să-și plângă eroii din morminte. Dați poporului român pace și înțelepciune.

Priviți la acest brav popor român cum știe să-și aline dorul. Dați poporului român fluierul, cavalul, cobza, codrul și privighetorile.

Priviți la acest brav popor român tânjind în istorie la nemurire. Dați poporului român dreptul la veșnicie.

Priviți la acest brav popor român cum știe să-și facă spășit semnul sfintei cruci într-u ajutorare. Dați poporului român șansa mântuirii sale.

“Pleacă, Doamne, urechea Ta și mă auzi, că sărac și necăjit sunt eu. Păzește sufletul meu căci cuvios sunt. Mântuiește, Dumnezeul meu, pe robul tău, pe cel ce nădăjduiește în tine. Miluiește-mă, Doamne, că spre tine voi striga toată ziua. Că Tu, Doamne, bun și blând ești și mult milostiv tuturor celor ce te cheamă pe Tine.” (psalmul 85)

Priviți la acest brav popor român care, deși îngenunchiat și însângerat deseori în istoria sa, nu a încetat niciodată să viseze. Dați poporului român șansa de a-și îndeplini visele.

Dar, cum bine se întreabă poetul Alexandru Vlahuță, “Unde ni sunt visătorii ?“ Duckadam este unul dintre acești frumoși visători.

MULȚUMIM, DUCKADAM !

Unde ni sunt visatorii?

de Alexandru Vlahuță

Nu ştiu, e melancolia secolului care moare,
Umbra care ne îneacă la un asfinţit de soare,
Sau decepţia, durerea luptelor de mai-nainte,
Doliul ce se exală de pe-atâtea mari morminte,
Răspândindu-se-n viaţă, ca o tristă moştenire,
Umple sufletele noastre de-ntuneric şi mâhnire,
Şi împrăştie în lume o misterioasă jale,
Parc-ar sta să bată ceasul stingerii universale;

Căci mă-ntreb, ce sunt aceste vaiete nemângâiate,
Ce-i acest popor de spectri cu priviri întunecate,
Chipuri palide de tineri osteniţi pe nemuncite,
Trişti poeţi ce plâng şi cântă suferinţi închipuite,
Inimi laşe, abătute, făr-a fi luptat vrodată,
Şi străine de-o simţire mai înaltă, mai curată!
Ce sunt braţele acestea slabe şi tremurătoare?
Ce-s aceşti copii de ceară — fructe istovite-n floare?…
Şi în bocetul atâtor suflete descurajate,
Când, bolnavi, suspină barzii pe-a lor lire discordate,
Blestemând deşertul lumii şi al vieţii, în neştire,
Când îşi scaldă toţi în lăcrimi visul lor de nemurire,
Tu, artist, stăpânitorul unei limbi aşa divine,
Ce-ai putea să ne descoperi, ca un făcător de bine,
Orizonturi largi ş-atâtea frumuseţi necunoscute,
Te mai simţi atras s-aluneci pe aceleaşi căi bătute,
Să-ţi adormi şi tu talentul cu-al dezgustului narcotic,
Ca în propria ta ţară să te-arăţi străin, exotic?…
Cum, când eşti aşa de tânăr, e o glorie a spune
C-ai îmbătrânit şi sila de viaţă te răpune,
Că nimic pe lumea asta să te mişte nu mai poate,
Că te-ai zbuciumat zadarnic şi te-ai săturat de toate?

Ştii tu încă ce-i viaţa? Ai avut tu când pătrunde,
Nu problemele ei vaste, încâlcite şi profunde,
Dar un tremurat de suflet, licărirea ta de-o clipă,
Când atâtea-ţi schimbă vremea c-o bătaie de aripă,
În vertiginosul haos de privelişti, ce te-nşală,
Sub imensa şi eterna armonie generală?…

Eşti de-abia în pragul lumii. Îi-i aşa de sprinten gândul.
Câte n-ar şti el să prindă în viaţă aruncându-l!
Câte frumuseţi ascunse vi s-arată numai vouă,
Fericiţi poeţi: natura, lumea pururea e nouă!
Pe sub ochii tăi tablouri lunecă strălucitoare,
Glasuri, şi colori, şi forme tu le laşi să se strecoare,
Legănând a tale gânduri adormite, ca pe-o apă,
Când atâtea adevăruri nerostite încă-ţi scapă!
Ştiu. Am fost şi eu ca tine amăgit să cred că-n artă
Pot să trec la nemurire cu revolta mea deşartă;
Şi cu lacrimi stoarse-n silă — nu mi-aş mai aduce-aminte —
Am bocit şi eu… nimicuri, ce-mi păreau pe-atuncea sfinte!…
Dar când m-am uitat în juru-mi ş-am văzut că e o boală,
Şi că toţi începătorii, de abia scăpaţi din şcoală,
Ofiliţi în floarea vârstei de-un dezgust molipsitor,
Îşi zădărnicesc puterea, focul tinereţii lor,
Ca să legene-n silabe, pe tiparele găsite,
Desperări de porunceală şi dureri închipuite,
Când am înţeles c-aceasta e o modă care soarbe
Seva tinereţii noastre, am zis gândurilor oarbe,
Ce-şi roteau peste morminte zborul lor de lilieci,
Să s-abată lăsând morţii în odihna lor de veci,
Şi din florile vieţii să aleagă şi s-adune
În nepieritorul fagur adevăr şi-nţelepciune!
Câte nu-s de scris pe lume! Câte drame mişcătoare
Nu se pierd nepovestite, în năprasnica vâltoare
A torentelor vieţii! Câţi eroi, lipsiţi de slavă,
Nu dispar în lupta asta nesfârşită şi grozavă!
Şi, sub vijelia soartei, câte inimi asuprite,
Câţi martiri pe cari vremea şi uitarea îi înghite!

Şi când lumea asta toată e o veşnică mişcare,
Unde cea mai mică forţă împlineşte o chemare,
Şi când vezi pe-ai tăi cum sufăr, cum se zbuciumă şi luptă
În campania aceasta mare şi neîntreruptă,
Tu, departe de primejdii, razna ca un dezertor,
Să arunci celor ce-aşteaptă de la tine-un ajutor,
Jalea şi descurajarea cântecului tău amar,
Şi să-ţi cheltuieşti puterea celui mai de seamă dar,
Ca să-i faci mai răi pe oameni, şi mai sceptici, şi mai trişti?
Asta vi-i chemarea sfântă de profeţi şi de artişti?…
Unde ni-s entuziaştii, visătorii, trubadurii,
Să ne cânte rostul lumii şi splendorile naturii?
Unde ni-s sămănătorii generoaselor cuvinte,
Magii ocrotiţi de stele, mergătorii înainte,
Sub credinţele sfărâmate şi sub pravilele şterse
Îngropând vechea durere, cu-al lor cântec să reverse
Peste inimile noastre mângâiere şi iubire,
Şi cuvântul lor profetic, inspirata lor privire,
Valurile de-ntuneric despicându-le în două,
Splendidă-naintea noastră să ne-arate-o lume nouă!

Un gând despre „Mulțumim, Duckadam

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.