Nu cred că puţini au fost aceia care, după Decembrie 1989 au crezut că a luat sfârşit calvarul României şi al poporului român, şi că ce va urma să vină nu putea să fie decât ceva curat, onest, cinstit, sincer, previzibil, onorabil şi, de ce nu, şi inconfundabil.

Curat să fie pentru că peste societatea românească trecuseră ani mulţi şi grei în care aceasta a fost umilită, oropsită, bălăcită şi împroşcată cu noroi, noroi bine impregnat în conştiinţe, în mental.

Puteam spera ca opresorii să purceadă la o curăţare a conştiinţei lor, eliberându-se astfel de “povara” acelor vremuri. Trebuia, se impuneau acestea întrucât în România sălăşluise acel regim dictatorial totalitar.

Dictatorial, în care un grup restrâns de indivizi, o minoritate, grup înregimentat în ceea ce se chema P.C.R., adică Partidul Comunist Român, în frunte cu al său conducător, Nicolae Ceauşescu, s-a autoinvestit prin propriile lui legi şi prin fărădelegi, prin violenţă, cu nelimitată autoritate, în dispreţul, spre umilirea şi batjocura poporului român.

Totalitar, care aplică dictatura acestui grup restrâns de indivizi, poporului român lipsit de libertate.

Din aceste motive, la acea dată, trebuia să nu dăm uitării acest regim, pentru ca niciodată să nu mai acceptăm asemenea urgii. Trebuia şi trebuie mereu să rememorăm modul în care acel regim funcţiona, ca un întreg sistem de organizare şi conducere a vieţii politice, economice, sociale, culturale, ca o “grandioasă” instituţie statală, dictatorială şi totalitară, astfel ca niciodată să nu mai acceptăm a fi părtaşi la unele ca acestea.

Au trecut zile şi luni în care aşteptam ca fiecare a doua zi şi fiecare a doua lună să fie diferite de cele de până atunci, ca destinul acestui popor să se întrevadă a fi unul luminos. Dar multe dintre acestea aveau să nu se petreacă, întrevadă, întrezărească aşa curând.

Să facem un salt peste ani şi să plonjăm la ziua de azi, având in memorie tot ceea ce s-a petrecut în aceşti ani. Evenimente, fapte, predominant din cele rele si nefolositoare, din păcate. Ar fi periculoasă ideea de a nu privi înapoi în trecut la cele ce au umplut paginile istoriei zbuciumate a poporului român.

A nu privi în trecut echivalează cu a şterge din memoria colectivă vremurile de restrişte, de obidă, umilinţe, nevoinţe, suferinţe, vremuri de călcat în picioare demnitatea poporului român.

A nu privi în trecutul apropiat înseamnă a şterge minciuna, fărădelegea, păcăleala, manipularea, învălmăşeala fără de limite. Ar fi la fel de periculos a nu privi în prezent la cele ce se întamplă în realitatea noastră pentru că aceasta ar însemna să negăm însăşi existenţa noastră.

Spun alţii că ar fi benefic a privi spăşiţi spre viitor, un viitor nedesluşit, construit tot de ei, şi, evident, spre folosul lor, al “binevoitorilor” şi al “binefăcătorilor” noştri.

Este util a ne întreba câţi dintre cetăţenii noştri au devenit masă de manevră, câţi s-au fi înfrăţit cu răufăcătorii, câţi au trădat naţia română, câţi şi-au pus în faţă doar interesul personal şi atât, câţi au ales a-şi satisface orgolii şi apucături pe seama naivităţii, neinstruirii, ignoranţei cetăţeanului român, câţi s-au lăsat păcăliţi dintr-o pură comoditate, câţi au fost şantajaţi alegând, în loc să nu-şi recunoască nici măcar vina, ci doar implicarea.

Cât de mulţi pot fi toţi aceştia încât balanţa să încline în favoarea lor? Cine şi câţi se oferă să echilibreze, să încline o astfel de balanţă în favoarea cetăţeanului onest, cinstit, corect, sincer şi în defavoarea celor îmbuibaţi care în şi din somptuoasele lor birouri covârşesc, sufocă societatea românească. Câţi dintre aceştia consideră că a sosit momentul să spună STOP, aşa nu se mai poate ! Câţi vor refuza a mai face parte dintr-un popor condamnat veşnic parcă la a răbda, la a se compromite, la a se complace. Din astfel de erori, greşeli, compromisuri, complicităţi, s-a ajuns la o societate românească în derivă.

Dumneavoastră ce părere aveți ?

…va urma…