Despre principatul Moldovei

A luat ființă în anul 1360 prin emigrația din voievodatul Maramureș a boierilor de aici, care se găseau în luptă cu Ludovic cel Mare, regele Ungariei.

Întemeietorul istoric este voievodul Bogdan (1359-1365), originar tot din Maramureș. El înființează reședința Moldovei la Rădăuți.

I-au urmat, în ordine cronologică, mai importanți :

Lațcu (1365-1373), fiu al lui Bogdan, înmormântat alături de acesta la biserica din Rădăuți;

George Coriantovici (1373-1375), principe lituanian, ucis de boieri;

Petru Mușat (1375-1391), întemeiază dinastia Sepenic (Mușat) care domnește până în anul 1597; mută capitala Moldovei la Suceava; pentru 3000 de galbeni, regele polon Vladislav Iagelon îi zălogește Pocuția; în timpul domniei lui, vin turcii din Asia Mică, invadează Peninsula Balcanică, are loc bătălia de la Câmpul Mierlei (1389) unde participă și Mircea cel Bătrân în Muntenia;

Din dinastia Mușat se desprind și ajung rând pe rând pe tronul Moldovei :

Roman Mușat (1391-1394; 1399-1400), frate cu Petru, întemeiază orașul Roman, în timpul domniei lui având loc bătălia de la Rovine (1394) cu turcii;

Ștefan Mușat și fiii Ștefan și Petru (1395-1399), în timpul domniei căruia are loc bătălia de la Nicopole (1396);

Iuga (1400-1401);

Alexandru cel Bun (1401-1432), fiul lui Roman, domn cu renume, simpatizează cu polonii; ia parte la bătălia de la Marienburg contra cavalerilor teutoni (1422); în timpul domniei lui se menține zălogirea Pocuției; clădește mănăstirile Bistrița, Pobrata și biserica catolică din Baia; este înmormântat la mănăstirea Bistrița;

După cele trei bătălii cu turcii de la Câmpul Mierlei, Rovine și Nicopole, turcii pun stăpânire pe Moldova și Muntenia în anul 1402. Începe o exploatare sistematică a principatelor române. La început, principatele române sunt stăpânite de către domni băștinași (din țară) supuși turcilor. Cu începere din anul 1711 și până în 1821, sunt stăpânite prin domni străini, greci din Fanar, această epocă numindu-se a ”fanarioților”. Sub stăpânirea domnilor băștinași, din țară, urmează o perioadă tumultoasă pentru Moldova :

Ilie (1433; 1435-1444), fiu al lui Alexandru cel Bun, este orbit de fratele său Ștefan, rivalul său la domnie;

Ștefan al III-lea (1433-1435), fiu al lui Alexandru cel Bun, rivalul la domnie al fratelui său Ilie, pe care îl orbește;

Roman al II-lea (1447-1448), fiul lui Ilie, ucide pe Ștefan al III-lea și fuge în Polonia;

Petru la a doua domnie (1448);

Alexandru al II-lea (1449), frate cu Roman, este otrăvit la Cetatea Albă;

Bogdan al II-lea (1449-1451), fiul lui Alexandru cel Bun, este omorât de Petru Aron, care îi taie capul, luându-i locul;

Ștefan cel Mare (1457-1504, deci 47 ani de domnie), fiul lui Bogdan al II-lea, alungă pe Petru Aron în urma bătăliei de la Doljești și ia tronul Moldovei cu ajutorul lui Vlad Țepeș; în anul 1465 ocupă cetatea Chilia pentru ca aceasta să nu cadă în mâna turcilor; în anul 1467 bate pe Matei Corvin la Baia; după împăcarea cu Matei Corvin primește de la acesta cetățile Ciceu și Cetatea de Baltă; în anul 1469 bate pe tătari la Lipnic; în anul 1470 ocupă Brăila și-i dă foc, din pricina sentimentelor turcofile ale lui Radu cel Frumos, domn al Munteniei; în anul 1473 intră în București; în 1475, sultanul Mahomed intră în Moldova și provoacă bătălia de la Războieni, din dorința de răzbunare; în 1489, Ștefan cel Mare, împăcându-se cu turcii, atrage ura Poloniei, regele Poloniei Albrecht năvălind în Moldova; Ștefan îi zdrobește armata în anul 1497 în bătălia de la Codrii Cosminului, redobândind independența principatului; în 1502 ocupă Pocuția; a zidit mănăstirile Putna, Humorul și Voroneț; este înmormântat la mănăstirea Putna;

Bogdan încrucișatul sau cel Orb (1504-1517), fiul lui Ștefan cel Mare, renunță la Pocuția; în 1513 încheie tratatul de vasalitate cu turcii, recunoscând suveranitatea turcilor, devine tributar lor, domnii Moldovei urmând a fi numiți pe viitor numai de către Poartă;

În secolul XVI, turcii au admis ca Moldova să se administreze singură.

Ștefan cel Tânăr sau Ștefăniță (1517-1527), fiul lui Bogdan, este otrăvit de soția sa;

Petru Rareș (1527-1538), fiul lui Ștefan cel Mare, stăpânește în Transilvania cetățile Ciceu, Cetatea de Baltă și Bistrița, intră în conflict cu Polonia din cauza Pocuției; în 1531 pierde bătălia cu Polonia la Obretin; se refugiază în cetatea Ciceu, se împacă apoi cu turcii și domnește până la moartea sa; în 1532 se încheie pacea cu Polonia, Pocuția rămânând definitiv a Poloniei;

Ștefan Lăcustă (1538-1540), primul domn numit de turci în Moldova, este ucis de boieri pentru prietenia sa cu turcii;

Petru Rareș a doua domnie (1541-1546), este înmormântat la mănăstirea Pobrata;

Ștefan Rareș (1551-1552), fiul lui Petru Rareș, trăiește în desfrâu, motiv pentru care este ucis de către boieri;

Alexandru Lăpușneanu (1552-1561), fiul lui Bogdan cel Orb, persecută pe boieri;

Ioan Eraclid zis și Despot Vodă (1561-1563), de origine greacă, aventurier, călătorește prin toate țările europene; înlătură pe Alexandru Lăpușneanu cu ajutorul Poloniei; vrea să introducă protestantismul în Moldova; este bătut de către Ștefan Tomșa iar apoi ucis la Suceava;

Ștefan Tomșa (1563-1564), ucigașul lui Despot Vodă, fuge din calea lui Alexandru Lăpușneanu și este ucis la rândul lui prin mijlocirea turcilor;

Alexandru Lăpușneanu la a doua domnie (1564-1568), mută capitala Moldovei la Iași;

Ioan Vodă Armeanul cel Cumplit (1572-1574), fiul lui Ștefan cel Tânăr, din mamă armeancă, domn crud și dușman al boierilor, prieten al populației de jos; nu se supune turcilor, aceștia trimițând oști, în fața cărora el capitulează, trădat fiind de un căpitan al său; după ce s-a predat la Roșcani, este ucis de turci;

Petru Șchiopul (1574-1579), fiul lui Mircea Ciobanul și al Chiajnei, a domnit și în Muntenia în perioada 1559-1568, a zidit mănăstirea Galata;

Iancu Sasul (1579-1582), fiul lui Petru Rareș și al unei săsoaice din Brașov, a nemulțumit populația, fiind prea materialist; a fost decapitat după ce, de frica turcilor, a fugit în Polonia;

Petru Șchiopul la a doua domnie (1582-1591), în permanent conflict cu turcii, se refugiază în țările apusene, murind la Insbruck;

Aron Emanoil zis Tiranul a doua domnie (1591-1592), este prieten cu Mihai Viteazul, fiind detronat de către Sigismund Bathory și apoi ucis;

Ștefan Răzvan (1594-1595), susținut de către Sigismund Bathory contra lui Aron Tiranul, este ucis de către Ieremia Movilă;

Ieremia Movilă (1595-1606), este prieten al polonezilor care îl sprijină să obțină tronul Moldovei după ce îl ucide pe Răzvan Ștefan;

Mihai Viteazul a stapânit Moldova pentru scurt timp, în anul 1600.

Simion Movilă (1606-1608), frate cu Ieremia Movilă, se zice că ar fi fost otrăvit de o cumnată a sa;

Constantin Movilă (1608-1611), fiul lui Ieremia Movilă, este gonit de turci, bătut și ucis;

Ștefan Tomșa (1611-1615), a ucis pe Constantin Movilă, a dat foc Iașilor;

Alexandru Movilă (1615-1616), fiul lui Ieremia Movilă, se retrage la Constantinopol și trece la religia mahomedană;

Radu Mihnea (1616-1619), fiul lui Mihnea Turcitul, a fost și domn al Munteniei, strângând o avere foarte mare;

Gașpar Grațianii (1619-1620), de origine croat, este ucis în lupta cu turcii, de către doi boieri ai săi;

Miron Barnovski (1626-1629), prieten al polonilor, motiv pentru care turcii l-au decapitat;

Vasile Lupu (1634-1653), de origine grec din Albania, ambițios, țese intrigi pentru a ajunge pe tronul Munteniei; în anul 1637 este învins de către Matei Basarab la Teleajen și apoi la Ojogeni în 1639; a zidit mănăstirea de la Stelea din Târgoviște și biserica Trei Ierarhi; în timpul domniei lui au loc manifestări literare; este atacat de către Matei Basarab împreună cu armata ungurească și fuge la cazaci;

Eustație Dabija (1661-1666), domnitor băștinaș, avea obiceiul să omoare boierii la petreceri;

Gheorghe Duca (1666-1667), domn și în Muntenia, jefuiește fără milă populația, ia parte cu armata sa la asedierea de către turci a Vienei; este alungat de pe tron de către Petriceico și fuge în Polonia;

Dumitrașcu Cantacuzino (1674-1675), fiul vistiernicului Mihai Cantacuzino, este închis și moare în mare mizerie;

Antioh Cantemir (1696-1700), fiul lui Constantin, pune biruri grele;

Mihail Racoviță (1704-1706), prieten cu Brâncoveanu, este urât de populație;

Nicolae Mavrocordat (1709-1711), domnitor și în Muntenia, nu vorbește limba română, protector al grecilor, tipărește cărți, ajută pe oamenii săraci; este înmormântat la mănăstirea Văcărești;

Cu începere din anul 1711 și până la 1821, Moldova este stăpânită prin domni străini, greci din Fanar, această epocă numindu-se ”epoca fanarioților”.

Grigore Ghica (1727-1738), domnește și în Muntenia, nu cunoaște limba română, aduce mulți greci in țară, zidește mănăstirea Frumoasa și Pantelimon;

În anul 1739 rușii ocupă Moldova.

Constantin Mavrocordat (1733-135), domnește și în Muntenia, este renumit pentru reforma sa agrară; moare în războiul ruso-turc;

Ioan Mavrocordat (1744-1747), fiul lui Nicolae Mavrocordat, pune biruri mari, trăiește în desfrâu;

Constantin Racoviță (1749-1753), fiu al lui Mihail, pune biruri grele, moare otrăvit;

Grigore Caliman (1761-1764), este ucis de turci;

Grigore Ghica (1764-1767), fiul lui Alexandru, domn vrednic, este ucis la Iași de un trimis al turcilor;

În perioada 1769-1774 Moldova se află sub ocupație rusească, pe timpul războiului ruso-turc.

În anul 1775 Austria anexează Bucovina cu consimțământul turcilor. Moldova intră sub ocupație austriacă până în 1791, după care intră sub ocupație rusească până în 1792.

Alexandru Caliman (1795-1799), fiul lui Ioan, domn cuminte, aduce bine Moldovei;

Constantin Ipsilanti (1799-1801), fiul lui Alexandru, fuge în străinătate de frica răzbunării turcilor;

Scarlat Caliman (1802), fiul lui Alexandru, introduce reforme financiare și legislative;

În perioada 1808-1812 Moldova se află sub ocupație rusească, pe timpul celui de-al treilea război ruso-turc.

În 1812 Rusia anexează o parte din Moldova până la Prut și o denumește Basarabia, pe care o stăpânește până la 1856 când, în urma Tratatului de la Paris, a cedat Moldovei județele Cahul, Bolgrad și Ismail. Le-au reluat apoi aceste județe după războiul din perioada 1877-1878.

Mihail Suțu zis Dracul (1819-1821), ultimul domn din seria fanarioților;

În perioada 1821-1822 Moldova se află sub ocupație rusească.

Ioan Sandu Sturdza (1822-1828), primul domn pământean după epoca fanariotă;

În perioada 1828-1834 Moldova se află sub ocupație rusească. Se aplică prima constituție a principatelor române : Regulamentul Organic.

Mihail Sturdza (1834-1849), primul domn numit pe viață, organizează învățământul, întemeiază Academia Română, dă voie evreilor din Galiția să se așeze în Moldova;

Ocupațiile străine din secolul XIX și mișcarea Eteria au fost nenorociri pentru dezvoltarea principatului Moldova. Cârmuirea domnilor naționali au încolțit în sufletul tineretului sentimentul național. Acest sentiment național s-a manifestat puternic prin mișcarea revoluționară de la 1848, mișcare suprimată de trupele rusești.

Grigore Alexandru Ghica (1849-1856), caimacam (locțiitor al domnitorului), sprijină unirea principatelor române;

În perioada 1853-1854 Moldova se află sub ocupație rusească.

În anul 1856 are loc războiul Rusiei cu puterile occidentale. Rusia este înfrântă și se încheie pacea de la Paris prin care se acceptă unirea principatelor Moldova și Muntenia sub suveranitatea turcilor.

În perioada 1856-1858, principatul este condus de caimacamii Vogoride și Balș.

În anul 1858 se adoptă Convenția de la Paris, primul pas spre unire, se ridică protectoratul rusesc, lăsându-se la latitudinea populației de a hotărâ asupra viitoarei constituții.

Urmează o perioadă de interimat cu caimacamii Catargiu, Sturdza și Panu.

Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), înfăptuitorul unirii principatelor Moldova și Muntenia în anul 1859, primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România; în anul 1866, o largă coaliție a partidelor vremii, cunoscută sub denumirea de Monstruoasa Coaliție din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, l-au forțat pe Alexandru Ioan Cuza să abdice.

…va urma…

Este, cred, mai bine ca oricând, să încercăm să privim înapoi în istorie, în istoria noastră atât de zbuciumată încă de la începuturile ei.

Să ne readucem aminte, să ne împrospătăm memoria cu ceea ce a fost la începuturi acest teritoriu al României de astăzi, cu cei care au populat acest teritoriu încă din timpuri străvechi.

Poate că așa, prin comparație cu ceea ce suntem noi astăzi, ne vom pune o mie de întrebări și vom căuta tot atâtea răspunsuri.

Într-un final poate, vom constata că s-a trăit de-a lungul a sute de ani la extreme, că am fost când sus, când jos, când victorioși, când înfrânți, când linșați, când uciși, când băgați în seamă, când ignorați, când ocoliți, când prinși în clești, când respectați, când călcați în picioare, când trimiși în față, când zădărniciți, dar se pare că niciodată răpuși, dovadă că astăzi, iată-ne scriind pagini de istorie recentă, chiar dacă nu tocmai glorioasă.

Poate că asta ne lipsește, să răsfoim file de istorie veche din care să tragem învățăminte, să nu repetăm greșeli ale trecutului și să nădăjduim că și acum, în contemporaneitate, istoria își va găsi eroii, căci doar niște eroi ne mai pot aduce la un echilibru, la linia de plutire.

Eroi, pentru că doar la aceștia mai putem găsi curaj, vitejie, abnegație, pentru că doar aceștia ne-ar mai putea limpezi mințile, ne-ar mai putea pune pe picioare, ne-ar mai putea scoate și aduce în față valorile, ne-ar mai putea așeza pe drumul cel bun. Căci eroi au fost aceia care în sute de ani au girat cu viața pentru destinul acestui popor, fie direct în bătălii, pe câmpul de luptă, față în față cu dușmanul, fie în pribegie, fie surghiuniți, fie uciși de-a dreptul în războaie sau închisori, fie deportați, fie rămânându-le amintirea înscrisă pe cruci în cimitire, fie nemaiîntorcându-se niciodată acasă, fiind dați doar dispăruți, fie reușind să se întoarcă acasă de prin prizonierate, ologi, orbi sau șchiopi.

Așadar, să deschidem istoria la o pagină trecută și să ne amintim că

 ”teritoriile României au fost locuite de daci și de geți, ambele popoare de origine tracă. Capitala lor era Sarmisegetuza, aproape de Hațeg.

Prin părțile apusene ale Transilvaniei locuiau în secolul VI d.H. sciții și agatârșii, popoare nomade cu origine iraniană.

În anul 50 d.H. regele Burebista unește diferite triburi dacice, întemeind un mare imperiu dac de la Alpi până la Nistru, imperiu descompus după uciderea lui.

În jurul anului 80 d.H. Decebal întemeiază cel de-al doilea imperiu dac.

În jurul anului 86 d.H. luptă contra romanilor pe timpul împăratului Domițian, pacea încheindu-se în anul 90 d.H., chiar Decebal intrând sub suveranitatea romanilor.

Mai târziu, Traian, marele împărat roman, execută expediții contra dacilor, pe care îi infrânge la Bersobis în anul 101 d.H. și la Tapae in anul 102 d.H. În anul 105 și 106 d.H. distruge puterea dacilor și cucerește în întregime imperiul dac. Dacia devine provincie romană, exceptând unele teritorii actual maramureșene unde s-au menținut așezăminte dacice.

Pentru exploatarea subsolului bogat, în Dacia s-au stabilit imediat colonizatori romani, greci, diferiți orientali care au întemeiat orașe precum Apulum (actual Alba Iulia), Napoca (actual Cluj Napoca), Potaissa (actual Turda), Porolissum (actual Moigrad), Tibiscum (actual Caransebeș), Aquae (actual Mehadia), Drobeta (actual Drobeta Turnu Severin).

Capitala Daciei romane a fost Ulpia Traiana, fosta Sarmisegetuza dacilor.

Războaiele cauzate de năvălirea vizigoților (271-375 d.H.) și neînțelegerile politice din interior l-au determinat pe împăratul Aurelian să renunțe la Dacia în secolul III d.H. Acesta își retrage legiunile, trecând la sud de Dunăre unde întemeiază Dacia aureliană.

Prin anii 250 d.H., în nordul Daciei ia ființă imperiul gepizilor. Acest imperiu s-a extins asupra întregii Dacii, în urma luptelor cu vizigoții și a plecării vandalilor colonizați în Dacia.

Gepizii vor influența limba și modul de viață al poporului viitor român din Dacia.

În anul 418 d.H. imperiul gepizilor este cotropit ca urmare a invaziei hunilor, de care s-au eliberat abia în anul 454 d.H., după moartea lui Attila. Imperiul gepizilor a durat până în anul 567 d.H., urmare atacurilor longobarzilor și avarilor. Sub domnia avarilor au mai venit și elemente slave stabilite pe teritoriul Daciei.

Au venit și bulgari care s-au stabilit în regiunile dunărene, extinzându-și suveranitatea și asupra slavilor din Dacia superioară.

În secolul IX d.H. au apărut în Basarabia și Moldova de azi, ungurii. De aici au fost izgoniți de pecenegi, un popor de origine mongolă, ajungând în Ungaria de azi. De aici s-au infiltrat în Transilvania de azi, de unde au izgonit elementele slave și române ce se găseau aici. Ulterior, principele Gheza a început organizarea teritoriilor ocupate de unguri. Regii unguri au adus mai târziu în Ardealul de azi, germani și secui pentru a-i coloniza – cu aceștia urmând să formeze după anul 1437 d.H. Uniunea Celor Trei Națiuni.

În secolul IX d.H. Basarabia, Moldova și Oltenia au ajuns sub stăpânirea pecenegilor veniți din regiunea Volgăi. Imperiul pecenegilor a durat până în secolul XII d.H., când au fost distruși de către cumani, neam mongol, apărut la noi prin anul 1100 d.H. În anul 1200 d.H. au fost izgoniți de tătari, care după ce s-au stabilit în șesul Ungariei, au pătruns și în teritoriile românilor.

Din secolul XIV d.H. statele vecine influențează politica teritoriilor dunărene românești. Din aceste teritorii, după alungarea tătarilor peste Nistru, au luat ființă cele două principate române, Moldova și Muntenia.

Moldova, la 1360 d.H. – prin  emigrația din voievodatul Maramureș a boierilor de aici aflați în luptă cu Ludovic cel Mare, regele Ungariei. Întemeietorul istoric este voievodul Bogdan, originar tot din Maramureș, care a înființat reședința Moldovei la Suceava.

Muntenia a luat ființă în secolul XIII d.H., întemeietor fiind Ioan Basarab, probabil de origine cumană, care a unit cele două voievodate de pe Olt.”

(extras din ”Cartea intelectualului” a locotenentului Ioan Georgescu, anul 1937)

Am parcurs iată, sper, cu răbdare, file de istorie veche, înglobând cei peste 1300 de ani, ajungând la pagina care consemnează înființarea celor două principate române, Moldova și Muntenia.

Un început promițător pentru ceea ce va vrea să fie, mult mai târziu, în istorie, România și nația română.

Vom parcurge mai apoi și mai pe scurt istoria celor două principate române, Moldova și Muntenia.

Nădăjduim ca într-un final să spunem doar atâta : români am fost și fi-vom de-a pururi tot români.

Să ne auzim cu bine !

…va urma…

Câți dintre noi și de câte ori ne mai duce gândul la Decembrie 1989 ?

Suntem noi poporul care să știm a ne respecta eroii din toate vremile ?

Veșmânt greu s-a așternut asupră-le.

Putea-vom noi vreodată, pe cei ce în Decembrie 1989 ne-au ”sădit în suflete morminte”, putea-vom a le răsplăti curajul ?

Ne vom putea noi vreodată a ne spăla rușinea de a nu fi fost, atât cât se putea, acolo unde ei murit-au ?

Vom crede că o moarte le-a rezolvat pe toate ?

”Nu știți ce dor ne este de cei pierduți pentru vecie”, spun mame îndurerate.

De-ar fi să dăm glas durerilor de mame, acestea ne-ar mai spune :

”I-am plâns de-atunci într-una, și-i plângem și acum, e plin sufletul nostru precum ulcioru-n drum. De jale ne e plină și casa și-amintirea, nu știți ce e durerea, ce este nemurirea.

Ne arde iată dorul, ne pârguiește glasul, când calci peste cadavre acuma la tot pasul.

E-atâta plâns și bocet ”nainte de Crăciun, își plâng eroii, mame, la margine de drum.

N-au tihnă și nici stare, nu-i ține-n loc nici timpul, se-apropie de-acuma, din nou, el, anotimpul.

Nu și-au găsit nici liniști, nici resemnări, nici loc, căci locul lor acolo nu este veșnic loc.

Plătit-au veșnicia cu greu tribut de sânge, doar mama, tu doar mamă ești cea care mai plânge.

Și plângi întruna, mamă, și zi și-n noapte-n jale, căci sufletul meu, iată, îți dă acum târcoale.

Și nu mă lasă, mamă, așa cum ne-au lăsat, acei ce-acuma cântă întruna ”am luptat”.

Și-adu-le-aminte tu, mamă, că noi toți nu am dorit atuncea nici glorie, nici morți.

Noi am dorit ca pururi de-acum și înainte ca nicio mamă-n doliu să plângă pe morminte.”

(acestea le-am simțit și pus în versuri, în ianuarie 1989, eu, un cetățean al Timișoarei, contemporan cu ceea ce se chema Revoluția din Decembrie 1989)

Epilog :
Voi, mame, frați sau frate, ce scump ați mai plătit,
O zodie cerească ce nu v-a ocolit.
Acolo ei răpus-au de cei mai dragi din noi,
Lăsând să curgă jalea și sângele șuvoi.
Și piatra, că e piatră, și ea atunci a plâns,
De jalea noastră mare și dorul de nestins.
Prea ne-ați rănit în suflet, prea ne-ați făcut eroi,
În niciun chip să scape instanței de apoi.