Deseori, poporul român este suspectat de lipsă de dragoste de țară, de lipsă de patriotism.

De lipsă de dragoste de țară nu prea poate fi suspectat poporul român întrucât, în marea lui majoritate, exceptându-i pe cei care au ales drumul pribegiei, a ales să rămână în bătătura strămoșilor lor. Într-un mod mai simplist, pe înțelesul tuturor, a-ți iubi țara înseamnă a alege să trăiești în ea necondiționat. Nu prea cred că iți poți iubi țara de la distanță, la fără frecvență, tocindu-ți coatele sau muncind în folosul comunităților alese de tine de bunăvoie. Cel mult, îi poți duce dorul, căci nicăieri, niciunde și nicicând nu mai poți privi cerul sub care te-ai născut și ai crescut. Niciun cer din lume nu poate fi mai albastru decât cerul sub care s-a făurit nația română.

Referindu-ne la patriotism, aici intervin nuanțările, nu este suficient doar să-ți iubești țara, chiar și necondiționat. Iubirea de țară se împletește într-un mod fabulos cu patriotismul. Iubește-ți țara slujind-o, apărând-o, înfrumusețând-o. Asta se cheamă patriotism. Iubește-ți poporul cunoscându-i istoria, eroii, străbunii, gloria și frământările lui. Patriotul nu-și va abandona niciodată țara și poporul.

Se cheamă patriotism și sentimentul apartenenței la o țară și un popor, în cazul de față, sentimentul că nimeni și nimic vreodată nu te-ar putea înstrăina de pământul țării tale, de neamul tău.

În anumite momente, epoci din istorie, acest sentiment de patriotism se impune, se cere a fi puțin stimulat, sensibilizat. Sunt momente, epoci, în care țara ta, poporul tău, sunt în derivă, situații în care patriotismul se cere a fi susținut și manifestat la cote maxime. Este și situația în care se află acum, parcă mai mult decât oricând, țara aceasta, poporul ei. Țară și popor hăituiți.

Rădăcinile lor, țară și popor, sunt de veacuri înfipte aici, dar din când în când, aceste rădăcini par a-și pierde din forța de regenerare. Timpul pare a fi deseori necruțător, zdruncinându-le.

Revenind, acum mai mult ca oricând, se simte nevoia trezirii sentimentului patriotic, conștiințelor, sentimentului datoriei împlinite față de țara și poporul tău de la care, în chip miraculos, te revendici de veacuri.

Vă mărturisesc că o simplă întâmplare îți poate revigora acest sentiment. Vă îndemn să faceți un mic experiment care vă va ajuta să înțelegeți ceea ce va urma să vă spun. Ascultați sau vizualizați acele minute de glorie ale lui Helmut Duckadam din finala cupei europene de fotbal. Sunt minute în care Duckadam apără loviturile de la 11 metri. Mai precis, cunoscătorii știu, sunt acele minute de aur în care Duckadam, apărându-și poarta, și-a dat proba valorii sale, a înțelepciunii și inteligenței sale. Este momentul în care Duckadam a intrat în istorie, ca erou incontestabil de nimeni și nimic, nici până la el și nici după el. Este eroul acelor vremi, acelor clipe, este ceea ce se impune de a fi urmat. Este mesajul unei generații că se poate, că se știe, că se cunoaște. Trebuie doar să vrei. Este frumusețea acelei zile înscrisă în calendar pentru totdeauna. Dar lucrurile nu se incheie aici. Insist să faceți acest experiment, ascultând sau vizualizând momentele eroice ale lui Duckadam și sunt convinsă că veți trăi aceeași emoții și sentimente pe care eu le-am trăit și simțit, și care au o legătură nemijlocită cu ceea ce am vorbit la început, și anume, au legătură cu dragostea de țară și cu patriotismul, căci dragoste de țară și patriotism ne-a servit nouă Duckadam.

Veți constata că ziua voastră de muncă va fi puternic marcată de acest eveniment Duckadam. Veți constata cu câtă râvnă vă veți începe ziua voastră de muncă. Veți constata cum întregul vostru program de muncă se va înfăptui sub semnul performanței și se va încheia sub semnul datoriei împlinite. Veți constata că demnitatea și respectul sunt virtuți ale ființei umane, născute și dobândite din mărețe fapte, din puternice convingeri, din însăși calitatea omului, a omenirii. Sunt virtuți care odată dobândite, cunoscute, vă vor bucura sufletul, vă vor lumina mintea și drumul, vă vor dirigui viața. Într-un cuvânt, vă vor așeza acolo unde vă e locul potrivit, la momentul potrivit. Într-un cuvânt, ne vor așeza, popor român, nație română, țară românească, acolo unde ne este, ni se cuvine locul în istorie, popor român adesea hulit, ponegrit pe nedrept.

Revenind la momentul, fenomenul Duckadam, priviți la acest brav popor român cum știe să se bucure de performanță, cum știe să-și glorifice eroii, cum știe să se solidarizeze într-u susținerea acestor eroi, cum poate duce bucuria până la lacrimi. Dați poporului român eroi. Dați-i idealuri mărețe și veți constata cum aceste idealuri devin istorie. Dați poporului român satisfacții și împliniri.

Priviți la acest brav popor român cum știe să își ajute semenii la nevoie și în suferință. Dați poporului român tihnă, pace și liniște sufletească.

Priviți la acest brav popor român cum a știut să-și desăvârșească o istorie seculară întruchipată astăzi într-o Românie bogată și frumoasă. Dați poporului român o țară pe mână, și veți fi surprinși să constatați cum mai marii lumii vi se vor înclina, scoțându-și pălăria.

Priviți la acest brav popor român cum știe să-și plângă eroii din morminte. Dați poporului român pace și înțelepciune.

Priviți la acest brav popor român cum știe să-și aline dorul. Dați poporului român fluierul, cavalul, cobza, codrul și privighetorile.

Priviți la acest brav popor român tânjind în istorie la nemurire. Dați poporului român dreptul la veșnicie.

Priviți la acest brav popor român cum știe să-și facă spășit semnul sfintei cruci într-u ajutorare. Dați poporului român șansa mântuirii sale.

“Pleacă, Doamne, urechea Ta și mă auzi, că sărac și necăjit sunt eu. Păzește sufletul meu căci cuvios sunt. Mântuiește, Dumnezeul meu, pe robul tău, pe cel ce nădăjduiește în tine. Miluiește-mă, Doamne, că spre tine voi striga toată ziua. Că Tu, Doamne, bun și blând ești și mult milostiv tuturor celor ce te cheamă pe Tine.” (psalmul 85)

Priviți la acest brav popor român care, deși îngenunchiat și însângerat deseori în istoria sa, nu a încetat niciodată să viseze. Dați poporului român șansa de a-și îndeplini visele.

Dar, cum bine se întreabă poetul Alexandru Vlahuță, “Unde ni sunt visătorii ?“ Duckadam este unul dintre acești frumoși visători.

MULȚUMIM, DUCKADAM !

Unde ni sunt visatorii?

de Alexandru Vlahuță

Nu ştiu, e melancolia secolului care moare,
Umbra care ne îneacă la un asfinţit de soare,
Sau decepţia, durerea luptelor de mai-nainte,
Doliul ce se exală de pe-atâtea mari morminte,
Răspândindu-se-n viaţă, ca o tristă moştenire,
Umple sufletele noastre de-ntuneric şi mâhnire,
Şi împrăştie în lume o misterioasă jale,
Parc-ar sta să bată ceasul stingerii universale;

Căci mă-ntreb, ce sunt aceste vaiete nemângâiate,
Ce-i acest popor de spectri cu priviri întunecate,
Chipuri palide de tineri osteniţi pe nemuncite,
Trişti poeţi ce plâng şi cântă suferinţi închipuite,
Inimi laşe, abătute, făr-a fi luptat vrodată,
Şi străine de-o simţire mai înaltă, mai curată!
Ce sunt braţele acestea slabe şi tremurătoare?
Ce-s aceşti copii de ceară — fructe istovite-n floare?…
Şi în bocetul atâtor suflete descurajate,
Când, bolnavi, suspină barzii pe-a lor lire discordate,
Blestemând deşertul lumii şi al vieţii, în neştire,
Când îşi scaldă toţi în lăcrimi visul lor de nemurire,
Tu, artist, stăpânitorul unei limbi aşa divine,
Ce-ai putea să ne descoperi, ca un făcător de bine,
Orizonturi largi ş-atâtea frumuseţi necunoscute,
Te mai simţi atras s-aluneci pe aceleaşi căi bătute,
Să-ţi adormi şi tu talentul cu-al dezgustului narcotic,
Ca în propria ta ţară să te-arăţi străin, exotic?…
Cum, când eşti aşa de tânăr, e o glorie a spune
C-ai îmbătrânit şi sila de viaţă te răpune,
Că nimic pe lumea asta să te mişte nu mai poate,
Că te-ai zbuciumat zadarnic şi te-ai săturat de toate?

Ştii tu încă ce-i viaţa? Ai avut tu când pătrunde,
Nu problemele ei vaste, încâlcite şi profunde,
Dar un tremurat de suflet, licărirea ta de-o clipă,
Când atâtea-ţi schimbă vremea c-o bătaie de aripă,
În vertiginosul haos de privelişti, ce te-nşală,
Sub imensa şi eterna armonie generală?…

Eşti de-abia în pragul lumii. Îi-i aşa de sprinten gândul.
Câte n-ar şti el să prindă în viaţă aruncându-l!
Câte frumuseţi ascunse vi s-arată numai vouă,
Fericiţi poeţi: natura, lumea pururea e nouă!
Pe sub ochii tăi tablouri lunecă strălucitoare,
Glasuri, şi colori, şi forme tu le laşi să se strecoare,
Legănând a tale gânduri adormite, ca pe-o apă,
Când atâtea adevăruri nerostite încă-ţi scapă!
Ştiu. Am fost şi eu ca tine amăgit să cred că-n artă
Pot să trec la nemurire cu revolta mea deşartă;
Şi cu lacrimi stoarse-n silă — nu mi-aş mai aduce-aminte —
Am bocit şi eu… nimicuri, ce-mi păreau pe-atuncea sfinte!…
Dar când m-am uitat în juru-mi ş-am văzut că e o boală,
Şi că toţi începătorii, de abia scăpaţi din şcoală,
Ofiliţi în floarea vârstei de-un dezgust molipsitor,
Îşi zădărnicesc puterea, focul tinereţii lor,
Ca să legene-n silabe, pe tiparele găsite,
Desperări de porunceală şi dureri închipuite,
Când am înţeles c-aceasta e o modă care soarbe
Seva tinereţii noastre, am zis gândurilor oarbe,
Ce-şi roteau peste morminte zborul lor de lilieci,
Să s-abată lăsând morţii în odihna lor de veci,
Şi din florile vieţii să aleagă şi s-adune
În nepieritorul fagur adevăr şi-nţelepciune!
Câte nu-s de scris pe lume! Câte drame mişcătoare
Nu se pierd nepovestite, în năprasnica vâltoare
A torentelor vieţii! Câţi eroi, lipsiţi de slavă,
Nu dispar în lupta asta nesfârşită şi grozavă!
Şi, sub vijelia soartei, câte inimi asuprite,
Câţi martiri pe cari vremea şi uitarea îi înghite!

Şi când lumea asta toată e o veşnică mişcare,
Unde cea mai mică forţă împlineşte o chemare,
Şi când vezi pe-ai tăi cum sufăr, cum se zbuciumă şi luptă
În campania aceasta mare şi neîntreruptă,
Tu, departe de primejdii, razna ca un dezertor,
Să arunci celor ce-aşteaptă de la tine-un ajutor,
Jalea şi descurajarea cântecului tău amar,
Şi să-ţi cheltuieşti puterea celui mai de seamă dar,
Ca să-i faci mai răi pe oameni, şi mai sceptici, şi mai trişti?
Asta vi-i chemarea sfântă de profeţi şi de artişti?…
Unde ni-s entuziaştii, visătorii, trubadurii,
Să ne cânte rostul lumii şi splendorile naturii?
Unde ni-s sămănătorii generoaselor cuvinte,
Magii ocrotiţi de stele, mergătorii înainte,
Sub credinţele sfărâmate şi sub pravilele şterse
Îngropând vechea durere, cu-al lor cântec să reverse
Peste inimile noastre mângâiere şi iubire,
Şi cuvântul lor profetic, inspirata lor privire,
Valurile de-ntuneric despicându-le în două,
Splendidă-naintea noastră să ne-arate-o lume nouă!

Câți dintre noi și de câte ori ne mai duce gândul la Decembrie 1989 ?

Suntem noi poporul care să știm a ne respecta eroii din toate vremile ?

Veșmânt greu s-a așternut asupră-le.

Putea-vom noi vreodată, pe cei ce în Decembrie 1989 ne-au ”sădit în suflete morminte”, putea-vom a le răsplăti curajul ?

Ne vom putea noi vreodată a ne spăla rușinea de a nu fi fost, atât cât se putea, acolo unde ei murit-au ?

Vom crede că o moarte le-a rezolvat pe toate ?

”Nu știți ce dor ne este de cei pierduți pentru vecie”, spun mame îndurerate.

De-ar fi să dăm glas durerilor de mame, acestea ne-ar mai spune :

”I-am plâns de-atunci într-una, și-i plângem și acum, e plin sufletul nostru precum ulcioru-n drum. De jale ne e plină și casa și-amintirea, nu știți ce e durerea, ce este nemurirea.

Ne arde iată dorul, ne pârguiește glasul, când calci peste cadavre acuma la tot pasul.

E-atâta plâns și bocet ”nainte de Crăciun, își plâng eroii, mame, la margine de drum.

N-au tihnă și nici stare, nu-i ține-n loc nici timpul, se-apropie de-acuma, din nou, el, anotimpul.

Nu și-au găsit nici liniști, nici resemnări, nici loc, căci locul lor acolo nu este veșnic loc.

Plătit-au veșnicia cu greu tribut de sânge, doar mama, tu doar mamă ești cea care mai plânge.

Și plângi întruna, mamă, și zi și-n noapte-n jale, căci sufletul meu, iată, îți dă acum târcoale.

Și nu mă lasă, mamă, așa cum ne-au lăsat, acei ce-acuma cântă întruna ”am luptat”.

Și-adu-le-aminte tu, mamă, că noi toți nu am dorit atuncea nici glorie, nici morți.

Noi am dorit ca pururi de-acum și înainte ca nicio mamă-n doliu să plângă pe morminte.”

(acestea le-am simțit și pus în versuri, în ianuarie 1989, eu, un cetățean al Timișoarei, contemporan cu ceea ce se chema Revoluția din Decembrie 1989)

Epilog :
Voi, mame, frați sau frate, ce scump ați mai plătit,
O zodie cerească ce nu v-a ocolit.
Acolo ei răpus-au de cei mai dragi din noi,
Lăsând să curgă jalea și sângele șuvoi.
Și piatra, că e piatră, și ea atunci a plâns,
De jalea noastră mare și dorul de nestins.
Prea ne-ați rănit în suflet, prea ne-ați făcut eroi,
În niciun chip să scape instanței de apoi.

Nu cred că puţini au fost aceia care, după Decembrie 1989 au crezut că a luat sfârşit calvarul României şi al poporului român, şi că ce va urma să vină nu putea să fie decât ceva curat, onest, cinstit, sincer, previzibil, onorabil şi, de ce nu, şi inconfundabil.

Curat să fie pentru că peste societatea românească trecuseră ani mulţi şi grei în care aceasta a fost umilită, oropsită, bălăcită şi împroşcată cu noroi, noroi bine impregnat în conştiinţe, în mental.

Puteam spera ca opresorii să purceadă la o curăţare a conştiinţei lor, eliberându-se astfel de “povara” acelor vremuri. Trebuia, se impuneau acestea întrucât în România sălăşluise acel regim dictatorial totalitar.

Dictatorial, în care un grup restrâns de indivizi, o minoritate, grup înregimentat în ceea ce se chema P.C.R., adică Partidul Comunist Român, în frunte cu al său conducător, Nicolae Ceauşescu, s-a autoinvestit prin propriile lui legi şi prin fărădelegi, prin violenţă, cu nelimitată autoritate, în dispreţul, spre umilirea şi batjocura poporului român.

Totalitar, care aplică dictatura acestui grup restrâns de indivizi, poporului român lipsit de libertate.

Din aceste motive, la acea dată, trebuia să nu dăm uitării acest regim, pentru ca niciodată să nu mai acceptăm asemenea urgii. Trebuia şi trebuie mereu să rememorăm modul în care acel regim funcţiona, ca un întreg sistem de organizare şi conducere a vieţii politice, economice, sociale, culturale, ca o “grandioasă” instituţie statală, dictatorială şi totalitară, astfel ca niciodată să nu mai acceptăm a fi părtaşi la unele ca acestea.

Au trecut zile şi luni în care aşteptam ca fiecare a doua zi şi fiecare a doua lună să fie diferite de cele de până atunci, ca destinul acestui popor să se întrevadă a fi unul luminos. Dar multe dintre acestea aveau să nu se petreacă, întrevadă, întrezărească aşa curând.

Să facem un salt peste ani şi să plonjăm la ziua de azi, având in memorie tot ceea ce s-a petrecut în aceşti ani. Evenimente, fapte, predominant din cele rele si nefolositoare, din păcate. Ar fi periculoasă ideea de a nu privi înapoi în trecut la cele ce au umplut paginile istoriei zbuciumate a poporului român.

A nu privi în trecut echivalează cu a şterge din memoria colectivă vremurile de restrişte, de obidă, umilinţe, nevoinţe, suferinţe, vremuri de călcat în picioare demnitatea poporului român.

A nu privi în trecutul apropiat înseamnă a şterge minciuna, fărădelegea, păcăleala, manipularea, învălmăşeala fără de limite. Ar fi la fel de periculos a nu privi în prezent la cele ce se întamplă în realitatea noastră pentru că aceasta ar însemna să negăm însăşi existenţa noastră.

Spun alţii că ar fi benefic a privi spăşiţi spre viitor, un viitor nedesluşit, construit tot de ei, şi, evident, spre folosul lor, al “binevoitorilor” şi al “binefăcătorilor” noştri.

Este util a ne întreba câţi dintre cetăţenii noştri au devenit masă de manevră, câţi s-au fi înfrăţit cu răufăcătorii, câţi au trădat naţia română, câţi şi-au pus în faţă doar interesul personal şi atât, câţi au ales a-şi satisface orgolii şi apucături pe seama naivităţii, neinstruirii, ignoranţei cetăţeanului român, câţi s-au lăsat păcăliţi dintr-o pură comoditate, câţi au fost şantajaţi alegând, în loc să nu-şi recunoască nici măcar vina, ci doar implicarea.

Cât de mulţi pot fi toţi aceştia încât balanţa să încline în favoarea lor? Cine şi câţi se oferă să echilibreze, să încline o astfel de balanţă în favoarea cetăţeanului onest, cinstit, corect, sincer şi în defavoarea celor îmbuibaţi care în şi din somptuoasele lor birouri covârşesc, sufocă societatea românească. Câţi dintre aceştia consideră că a sosit momentul să spună STOP, aşa nu se mai poate ! Câţi vor refuza a mai face parte dintr-un popor condamnat veşnic parcă la a răbda, la a se compromite, la a se complace. Din astfel de erori, greşeli, compromisuri, complicităţi, s-a ajuns la o societate românească în derivă.

Dumneavoastră ce părere aveți ?

…va urma…

În contrapartidă, dacă putem spune așa, cu cei care ar putea reprezenta soluția salvatoare pentru cetățeanul aparținând unei societăți bolnave și pentru care respectul de sine, fermitatea, curajul, consecvența, cinstea, sinceritatea, firescul le sunt proprii, nuanțându-se ca virtuți aducătoare de sprijin și apărători ai poporului român, ai intereselor acestuia, în contrapartidă cu aceștia deci, se află cei cărora cetățenii le-au pus pâinea și cuțitul în mână, iar ei aruncă, într-un dispreț total, firimiturile de la masa lor.

Sunt cei care în pragul oricăror alegeri, de orice fel ar fi acestea, oferă cetățeanului doar variante ”necâștigătoare”, posibilitatea ca acestea să se transforme în variante ”câștigătoare”, fiind foarte mică, și aceasta pentru că însuși cetățeanul, de fiecare dată refuză (nu știe, nu poate, nu vrea) să pună întrebări cheie, clare, concise și juste care să-l ajute să deslușească pe cei buni de cei răi.

Astfel de atitudini, comportamente ale cetățeanului nu-l ajută cu nimic, nu-i trezesc conștiințe, răspunderi, responsabilități care să-i pună în față, să-l confrunte cu sursa tuturor nevoințelor lui.

Sunt aceștia cei care, vrând, nevrând, ne vor conduce destinele, ne fac să trăim la nesfărșit stări precum nedumeriri, neclarități, nesiguranțe, confuzii, contradicții, controverse, șocuri, stupidități, chiar stupefacții, bizarerii ori bazaconii, temeri, frici, ca într-un final, deloc fericit, să se sfârșească prin a ne deplânge soarta, trista soartă a poporului român.

Suntem și noi, cei care alegem, și mai apoi ne chinuim să facem din aleșii noștri conducători destoinici, înțelepți, contrar de fapt dorințelor lor, într-un final rămânând ca cetățeanul să îndure cu stoicism și sărăcia și umilința, constrângeri de tot felul și călcarea în picioare a demnității sale.

Sunt aleșii cei care polarizează societatea, acolo SUS ei, unii dintre ei, poate cei mai mulți dintre ei, proprietarii de suflete și conștiințe până la un moment dat, iar acolo JOS suflete și conștiințe alterate, popor traumatizat, înrăit, plin de ură, intolerant adesea, tulburat, nedreptățit, înșelat, mințit, furat, frustrat, abuzat, disperat și fără speranța că cineva le va mai purta vreodată de grijă.

Sunt aleșii cei care își aduc aminte la patru sau cinci ani o dată să mai tragă o fugă pe la cetățean, să-i aducă aminte că trebuie să-i înnoiască mandatul și apoi să se retragă liniștiți în hibernare tot atâția ani.

Sunt, cei mai mulți, cei care, patru sau cinci ani te-au fiert în suc propriu, iar acum, în prag de alegeri, cetățene, te scot la alegeri pentru a ieși din coma indusă ori nu, te și fardează puțin ca să-ți acopere zilele negre întipărite pe față (la nevoie te și împăiază dacă situația o cere), doar-doar vei prinde puțin suflu cât să poți bate din palme și să strigi cu disperare, cutare sau cutare să trăiască.

Și ca să nu cazi din picioare, căci mai ai de țipuit până la sfârșitul zilei, îți trec pe sub nas mireasmă de fasole cu ciolan.

Când toate socotelile și le-au încheiat, noi, voi, hămesiți, dar cu conștiința datoriei împlinite, vom, veți fi ușor împinși spre gurile de canal, spre streșini de case dărăpănate, asigurându-se că peste patru sau cinci ani vor regasi din nou, tot aici, la datorie, același popor, același cetățean, dornic să-și înnoiască mandatul.

Sunt cei care (unii) au ”favorizat”, înlesnit, ajutat, grăbit, cauzat plecarea în masă a românilor peste graniță, argumentănd aceasta cu libertatea de circulație dobândită dupa anul 1989.

Sunt cei care au îndurat astfel suflete de copii, mame, soții, soți, tați, bunici, și care nu dau nicio speranță acestora plecați că se vor putea întoarce cândva acasă, reîntregindu-și familiile.

Sunt cei care nu încetează a umili, desconsidera întregi clase sociale prin neascultare, ipocrizie și aroganță cât încape, căci competențele și profesionalismul sunt deocamdată discutabile.

Dumneavoastră ce părere aveți ?

…va urma…

Este firească întrebarea : cine să se desprindă dintr-o astfel de societate, care să fie credibil şi să trezească la realitate, dacă mai era nevoie, mulţimea de oameni care, din păcate, unii se lasă manipulaţi, altora le place să fie manipulaţi, unii care din comoditate renunţă la a se întreba unde este, de unde vine binele, unde îi paşte răul.

Cine se deprinde să aibă abilitatea de a ne da puterea şi să aibă puterea de a calma aceste forţe aflate într-un permanent dezacord, în permanentă contradicţie politică, deoarece aceste dezacorduri, contradicţii nu se produc pentru a se promova, implementa, susţine soluţii prin care să se aducă cetăţeanului stropul de tihnă, încredere, mulţumire de sine, stabilitate şi siguranţă a zilei de mâine. Se produc dezacorduri, contradicţii pentru a se camufla interesele de partid, personale, ambele la fel de meschine.

Generozitatea celor ce i-au trimis pe conducători prin vot la cârma ţării este “răsplătită” de către aceştia prin egoism, josnicie, murdărie, mârşăvie şi, de ce nu, prin ticăloşie.

Forţa şi puterea celor ce se desprind din societate şi încearcă aproape imposibilul, sunt date în concret de respectul de sine.

Cine să se desprindă din societate şi care să aibă tărie morală, statornicie, care să le dea dreptul, puterea, împuternicirea de a lua măsuri, de a impune legea, de a statornici şi impune respectul ? Într-un cuvănt, de a restabili demnitatea şi prestigiul poporului român ?

Pentru toate acestea lucrează ceea ce se numeşte FERMITATE.

Cine şi cum să fie aceia care să aibă forţa morală de a înfrunta cu îndrăzneală mentalităţi, deprinderi păguboase ori chiar primejdioase, să aibă fermitate în acţiuni, în manifestarea convingerilor, să aibă tărie de caracter şi tenacitate. Într-un cuvânt, acesta se numeşte CURAJ.

Numai astfel, aceştia, curajoşi fiind, vor putea avea ca aliat poporul, cetăţeanul.

Cei care doresc a ne sări în ajutor trebuie să acţioneze conform principiilor lor, credincioşi fiind ideilor lor. Numai aceasta le-ar putea conferi durabilitate demersului lor – este vorba despre stabilitate şi CONSECVENŢĂ.

Acestor binevoitori nu le poate lipsi onestitatea, corectitudinea, probitatea morală, stima, consideraţia, buna credinţă, într-un cuvânt, CINSTEA.

Astfel fiind, cinstiţi, s-ar putea face vrednici de respect şi preţuire pentru ceea ce ar urma să facă.

Lipsa de prefăcătorie, de viclenie, francheţea, loialitatea, într-un cuvânt, SINCERITATEA, toate acestea ar aduce lângă aceştia mase largi de cetăţeni care şi-ar putea recăpăta încrederea, speranţa în astfel de oameni, nişte oameni corecţi, cinstiţi, care să le reprezinte interesele.

Oameni a căror demnitate va restabili, redobândi, reda, repune şi demnitatea poporului român.

Oameni care prin normalul, naturaleţea lor, într-un cuvănt, FIRESCUL lor, se vor apropia practic de firescul cotidian, de firescul cetăţean.

Dumneavoastră ce părere aveți ?

…va urma…